Unul dintre cei mai eficienţi fani pe care-i are Le Carré în România e Cătălin Tolontan. La el găsesc din când în când câte o referinţă simplă şi de efect la câte vreun roman bun al scriitorului, fie că e vorba de un text despre moguli, fie că e despre fotbal. Le Carré merge cu orice, nu zgârie urechile nimănui.
Uneori mă întreb ce rost au cărţile după care se fac filme mai bune chiar decât textul scris (şi le Carré, şi King, şi Grisham au norocul unor producţii meomorabile), dar citindu-i îmi dau seama că e în joc doar răutatea mea de snob care şi-a cheltuit prea mult timp cu “marile” cărţi, “marii” autori. Un Le Carré e un Le Carré. Un Grisham e un Grisham. Uneori nu mai contează titlul romanului. Chiar şi calitatea textului devine secundară atâta timp cât astfel de autori au devenit mai mult nişte comunităţi decât simple “nume”. Uneori e delirant de simplist, dar arta e alta: să mă faci să-mi uit instinctele de conservare de cititor trecut prin multe.
Şi cu romanul Cel mai vânat om din lume (ales complet la întâmplare tot pentru că aveam chef de un Le Carré şi atât) s-a întâmplat chestia. Am fost rapid îmbrobodit şi am parcurs paginile cu nesaţ pentru că aveau o consistenţă şi o siguranţă aparte, care nu ascultă de obsesiile literaţilor, ci de obsesiile lumii de azi. Le Carré e un tip lucid, ştie ce face, spune la un moment dat că asta şi sunt artiştii, goi de conţinut, simulatori, exact ca nişte spioni (vezi aici o autoprezentare). Ce face un spion-scriitor bun, aşadar?
Îţi împachetează ştirile la zi într-o naraţiune cu sens. Avem terorişti, bancheri semi-mânjiţi, avocaţi naivi care lucrează voluntar pentru cauze nobile, mulţi-mulţi angajaţi ai serviciilor şi ceva americani brutali. Toate fragmentele de ştiri care ne zboară zilnic pe desktop sunt reunite în poveşti care au forţa unor teorii ale conspiraţiei, dar care sunt tot timpul demontate de umor, cinism, luciditate. Le Carré are un obicei sănătos, acela de a demonta eroii naivi, de a-i supune unor situaţii fără ieşire, de a-i mânji bine cu ceva interese, poate chiar crime care nu sunt ale lor.
Mai ştie apoi să livreze fraze cu o carieră spectaculoasă. Pe site-ul oficial al autorului veţi găsi un cursor care livrează în fiecare minut un citat din vreun roman al autorului scris de vreun fan în cine ştie ce colţ de lume. Ca toată lumea, ador fraza aceea celebră: “un birou e un loc periculos din care să priveşti lumea”. Aş lipi-o pe uşile tuturor birourilor din politică, media şi finanţe. Dar mai are şi alt tip de observaţie simplă care aduce tot acel farmec “de spionaj” ficţiunii. Iată una chiar din Cel mai vânat om din lume: “Ca mai toţi oamenii cu statură impozantă, era obişnuit mai curând să fie privit decât să privească el însuşi”… Ce vrei mai simplă introducere într-o scenă de urmărire?
Cel mai vânat… e un Le Carré absolut tipic, fără surprize, cu câteva scene memorabile: o şedinţă între mai mulţi capi ai intelligence-ului german; sau o întâlnire dintre un bancher vulnerabil şi serviciile englezeşti. Soarta unui tânăr musulman cecen este decisă de zeci de forţe care intervin de-a lungul cărţii. Şi tot el, cu inocenţa lui, le dă unor personaje sentimentul că şi-ar putea schimba definitiv vieţile. Nu-mi place să repovestesc. Vă las să gustaţi singuri. Nu înainte să vă mai dau un citat amuzant despre un om din servicii care nu mai vroia să audă “pe de altă parte”:
Burgdorf, bărbatul-copil îmbufnat, este renumit pentru faptul că urăşte echivocul. “Michael, pune-mi la dispoziţie consilieri cu o singură parte”, se afirmă că ar fi strigat el la Axelrod în cursul unei necuviincioase întâlniri cu public. “Nu-mi mai aduce oameni care îmi spun: pe de altă parte, pe de altă parte!”