Când Hanna Heath, specialist în conservarea manuscriselor, atinge prima oară Codexul evreiesc vechi de secole cunoscut drept Hagada din Sarajevo, simte o senzaţie „stranie şi puternică“, ceva „între frecarea unui cablu electric şi mângâierea capului unui nou-născut“. Manuscrisul este mic, legăturile roase şi prăfuite, însă iluminările sale generoase – miniaturile „aşa cum erau interpretate în Midrash“, create „într-un timp în care majoritatea evreilor considerau arta figurativă o încălcare a poruncilor“ – sunt uimitoare. E vara lui 1996, în Sarajevo, iar Hanna a fost chemată să examineze cartea înainte ca aceasta să fie expusă. În timpul examinării manuscrisului, Hanna descoperă fragmentul unei aripi de insectă şi un fir de păr alb, pe care le pune în plic pentru analiză. Aceste indicii şi alte ciudăţenii – unde sunt închizătorile cărţii – sunt subiectele de pornire ale celui de-al treilea roman panoramic al lui Geraldine Brooks, Oamenii cărţii.
Brooks, care a câştigat Premiul Pulitzer pentru romanul său anterior, March, s-a inspirat din povestea adevăratului manuscris Haggadah. După cum explică într-o notă la final, se ştiu prea puţine despre această carte, doar că a fost salvată de la distrugere de cel puţin trei ori: de două ori de către musulmani şi o dată de un preot romano-catolic. Pornind de la aceste fragmente de informaţie, Brooks a creat o istorie fictivă care merge înapoi în Sarajevo-ul anului 1940, înapoi în Viena secolului XIX, în Veneţia secolului XV, în Catalunia Inchiziţiei spaniole şi în sfârşit în Sevilla anului 1480, noua casă a artistului responsabil pentru iluminările Haggadah. Istoria acestei cărţi sfinte este una sângeroasă, plină de brutalitate şi umilinţă. Familiile care o protejează sunt despărţite; cartea însăşi plăteşte preţul unor îngrijiri îndoielnice, fiind apoi pierdută la un joc de noroc. O scenă tulburătoare are loc în timpul Inchiziţiei, într-un grotesc „loc de relaxare“ unde cei acuzaţi de erezie de autorităţile spaniole sunt torturaţi.
Cercetările extinse ale lui Brooks sunt evidente pe tot parcursul romanului, însă din loc în loc ea sufocă linia epică cu detalii istorice; dialogurile pot fi, de asemenea, pline de detalii. Povestea funcţionează cel mai bine când povara trecutului este purtată mai uşor, când Brooks coboară în vieţile intime ale personajelor. În Viena de fin-de-siècle, spre exemplu, un legător sifilitic răpus de demenţă uită cum se face ceaiul şi chiar îşi uită meseria. Îngrozit, îşi vede gândurile ca „ o armată în retragere, cedând şi mai mult teritoriu inamicului, boala“. Pe adevăratul manuscris Haggadah se găseşte o inscripţie: Revisto per mi. Gio. Domenico Vistorini, 1609. Presupunând că un preot catolic care revizuia codexul în timpul Inchiziţiei a decis să-l păstreze, Brooks creează un alt personaj memorabil, un savant erudit cu un „respect înnăscut pentru cărţi“.
Întreţesută cu rezolvarea puzzle-ului este şi iubirea Hannei cu bibliotecarul musulman care salvase cartea, ca şi sclipiri ale relaţiei dezastruoase şi pe alocuri melodramatice cu mama sa. Rămânem cu dorinţa ca Brooks să fi putut găsi o cale mai puţin sinuoasă de a strânge la un loc toate iţele povestirii.
Romanul Oamenii cărţii a fost distins în 2008 cu premiile The Australian Book of the Year şi The Australian Literary Fiction Book of the Year. Drepturile pentru ecranizarea cărţii au fost cumpărate de Catherine Zeta Jones.