Noi, europenii, nu am ajuns să-i cuprindem şi să-i înţelegem pe japonezi. Ni se par dramatici şi exageraţi, cu sinuciderea lor în numele onoarei, cu obsesia lor pentru muncă sau cultul sacrificiului exacerbat. Noi locuim într-o zonă de confort unde amestecăm rolurile, nu mai contează diferenţele dintre femei şi bărbaţi, ne adaptăm continuu, ne pierdem şi ne regăsim pe parcurs. Pe partea cealaltă a lumii, lucrurile s-au desfăşurat întotdeauna altfel. Acolo, cărţile au fost grijuliu împărţite, iar prinţesele din poveştile lui Soare-Răsare sunt rafinate, misterioase şi spun mereu prea puţine. Nu le ţii minte, arată toate la fel şi se împiedică mărunt în chimonou.
Personajul central din Masako, prinţesa samurailor s-ar potrivi câte puţin în fiecare dintre cele două lumi. Ea a trăit cu adevărat – ce noroc pentru cei care au întâlnit-o în Japonia secolului al XII-lea! A fost soţie de samurai, dar s-a comportat mai degrabă ca un samurai, şi nu ca o soţie. Masako a fost educată, cultivată, făcută să strălucească atât în camera de muzică, cât şi în camera armelor. Şi-a iubit nespus soţul, Minamoto Yoritomo, dar nu i s-a plecat nicicând până în pământ, supunându-se şi minimalizându-şi valoarea şi ştiinţa.
Da, ştiinţa de a-l ridica, din umbră, cu pricepere şi mână de şlefuitor de diamante uriaşe, de a-l propulsa. Masako, spirit viu şi întins într-o mie de domenii, a avut şi norocul, şi ghinionul, să trăiască într-o epocă în care clanurile de samurai îşi împărţeau dreptatea şi nedreptatea cu arme lungi, în bătălii sângeroase, în intrigi demne de cele mai bune scenarii ale filmelor din ziua de azi. Iar Masako nu a stat departe de săbii şi cuţite, nearătându-se dispusă să cedeze vreodată. Nici în luptele diplomatice, nici în cele adevărate, mai dure, mai sălbatice.
Masako este eroina feministă de acum 1.000 de ani. Probabil lumea a văzut în ea un monstru de curaj şi cunoaştere, un supraom care a greşit ori era, ori planeta venirii sale. Masako, prinţesa samurailor este povestea romanţată a femeii căreia, cel mai sigur, îi greşeai o singură dată. Presupun că autoarea a avut multe aspecte de romanţat.
Mai ales momentele în care Masako duce cele mai dureroase lupte pentru suflet. Acelea în care încearcă din răsputeri să-şi ţină ispititoarele contracandidate departe de alcovul soţului. În timpurile noastre, aceste războaie se poartă de la distanţă, pe e-mail, pe messenger, pe SMS. Atunci, lucrurile erau mult mai directe, mai convingătoare, iar rezultatul – definitiv. Iar Masako părea genul de rivală pe care nu ai nici un interes s-o provoci.
Pe finalul vieţii, după ce toate au ieşit sau nu după cum au cântat harpa sau katana, Masako s-a mutat la mănăstire, într-o încercare târzie de a-şi odihni mintea şi trupul, de a se detaşa puţin de lumea reală în care fusese actriţă de primă mână atâţia ani. Soţul mult-iubit îi murise, copiii făceau propriile lor prostii, deci liniştea unei chilii nu putea fi decât o idee bună, la senectute. Poporul nu a uitat-o, deşi femeia părăsise prim-planul scenei sale de lupte, amoruri, ambiţii, hegemonii. Oamenii au botezat-o ama shogun, adică shogun-ul călugăriţă.
Nu-i înţelegem pe japonezi. Ni se par cruzi, complicaţi, încruntaţi şi castişti. Dar această Masako, soţia primului shogun de acum aproape un mileniu, brodează cu măiestria unui păianjen delicat, dar mortal, un pod fermecat între istorii şi culturi. Masako este o femeie adevărată, care le ştie pe toate. Poate că e primul cetăţean japonez pe care îl îmbrăţişez cu tot sufletul şi-mi pare rău că nu am stat împreună la câteva păhărele de sake. Fac pariu că m-ar fi băgat sub masă!