Încercând să-mi organizez arhiva de materiale publicate în presă, am găsit un interviu pe care l-am făcut în 2007 pentru The ONE, cu jurnalistul și scriitorul Cristian Tudor Popescu. Am extras de acolo câteva pasaje pe care vi le dăruiesc astăzi; chiar dacă sunt lucruri spuse în urmă cu patru ani, sunt la fel de valoroase și actuale.
Am citit în urmă cu vreo 15 ani Vremea mânzului sec și mi-a plăcut foarte mult. Mi s-a părut foarte personal, așa că vă întreb: cât din ce scrie acolo e autobiografie?
Nu e nimic autobiografie. În general, o femeie are tendința de a găsi, în ceea ce scrie un bărbat (pe care se întâmplă să îl și cunoască), niște legături cu viața reală și dacă se poate chiar cu ea însăși. O proză e compusă din lucruri reale și din invenții; ele au același statut pentru mine, ca scriitor. Faptul că mi s-a întâmplat vreunul din lucrurile scrise acolo nu mai are nici o semnificație în proză și nici nu mai prezintă o emoție pentru mine. Poate că femeile alea nici nu există în totalitate, poate că unele există, unele sunt inventate de mine, poate că o parte din fiecare e creația mea. În proză nu trebuie să miști foarte mult, în primul rând trebuie să ai o ureche foarte bună și un ochi foarte bun, să vezi ceea ce se întâmplă și să auzi exact. Asta e principala calitate a unui prozator. Zaharia Stancu spunea un lucru șocant: „Imaginație au proștii!”. El, fiind un scriitor realist, spunea că trebuie să observi realitatea din jur și ea îți furnizează tema literară, fără să fie nevoie să inventezi. Eu spun că trebuie să miști doar câteva lucruri, puține, în realitate, câteva amănunte pe care le modifici, le reinventezi, pentru ca să rezulte literatura. Nu trebuie să alterezi mult realitatea în literatura generală.
Spuneați mai demult într-un interviu că v-ar plăcea să scrieți o carte insuportabilă.
Da, am vrut și încă nu am pierdut speranța să o fac. Scrisul e o sumă de convenții, ca și cum ar fi straturi de zgură sau straturi de jeg al vieții suprapuse peste tine. Autorii, de obicei, dau la o parte un strat-două, încearcă să fie cât mai aproape de nivelul fundamental al vieții. Cărți de felul acesta scriu, de pildă, Michel Houellebecq (Particulele elementare) și Chuck Palahniuk – autori remarcabili, dar nu prin scrieri scabroase, ci pentru că reușesc să înlăture multe straturi, apropiindu-se de adevărul pe care ți-e greu să ți-l spui singur. Însuși faptul de a scrie este o exhibiție, un travesti. De ce să scrii? Poți să nu scrii. În momentul în care ai o trăire, un sentiment, ceva, de ce să-l pui pe hârtie și, mai ales, de ce să îl publici, de ce să îl faci cunoscut tuturor, asta e o dovadă de exhibiționism. Dorești să te arăți publicului, deci actul de a publica adaugă un strat falsificant peste adevărul tău. Uneori se poate să nu fie așa. N-am pierdut speranța să produc și eu o astfel de carte.
Cum e femeia lângă care ați putea trăi până la sfârșitul vieții?
Probabil că ar trebui să fie o creatură tehnologică, precum Eva viitoare a lui Villiers de L’Isle-Adam sau ca Maria din Metropolis al lui Fritz Lang, o ciboargă! Ar trebui să fie o ciboargă!
De ce?
Păi, ca să reziste să conviețuiască cu mine. Să fie alcătuită după niște principii, proiectată și după aceea creată cu mijloacele biotehnologiei. O androidă ar trebui să fie. Eu i-aș cere, de pildă, să nu-mi nege un lucru mai mult de o dată. Când întreb ceva să nu mi se spună de trei ori „nu, nu, nu“, ci doar o dată. Să poată urmări un raționament care durează un sfert de oră, să nu pronunțe niciodată cuvântul niciodată, de pildă „niciodată nu m-ai iubit, niciodată n-ai fost cu mine în concediu, niciodată nu mă asculți“… Și multe astfel de cerințe, pe care o androidă ar putea să le îndeplinească. Și încă ceva: când vezi că tac, să mă lași în pace, să nu mă întrebi ce am mai mult de o dată și să nu îmi pui celebra întrebare „la ce te gândești?“, pentru că orice răspuns, în afară de „la tine“, conține un pericol letal.
Eu sunt un singuratic autentic. Nu sunt un singuratic pentru că n-am cu cine să stau. Starea mea fundamentală este aceea de a fi singur și pot să stau așa toată viața. Sunt scos din ea de anumite persoane, situații. De fapt, acesta este și pericolul: mi s-ar putea întâmpla la un moment dat să colapsez interior și să nu mai polemizez cu nimeni, să nu mai pamfletizez pe nimeni și, în general, să nu mai comunic cu nimeni.
Dacă ar fi să vă gândiți cum va fi lumea peste 50-100 ani, ce credeți că va dispărea, din tot ce avem noi acum?
După părerea mea, lumea se îndreaptă într-o direcție greșită. Poate părea patetic și deplasat să spun așa ceva, dar este gândirea mea personală. Îndrăznesc să gândesc că se greșește la scară planetară. Există o frază din Erich Fromm, e o frază esențială, cât o carte: „Dacă 20 de milioane de oameni sunt bolnavi psihic, asta nu înseamnă că sunt mai puțin bolnavi“. Mărimea nu înseamnă adevărul. Suntem tentați să credem că, dacă un miliard de oameni de pe planeta asta fac un lucru într-un fel, înseamnă că el trebuie să fie și adevărat. Este un fault logic: considerarea unui lucru adevărat, pentru că îl fac mulți oameni. Nu-i așa. Foarte mulți oameni greșesc. După părerea mea, sunt angrenați într-un mecanism orb pe care ei nu-l mai percep, lor li se pare că numai așa se poate trăi.
Societatea asta capitalistă are o extraordinară capacitate de a-ți inventa nevoi pe care nu le ai de fapt și de a-ți crea un mod de viață care să ți se pară singurul posibil și indispensabil. Să spui „Dar cum să trăiesc fără telefon mobil, fără telecomandă la mașină, fără închidere centralizată, e posibil așa ceva? Dar trebuie să fii un troglodit, un primitiv dacă nu ai toate astea!“. S-au așezat unele peste altele și te închid într-un cofraj și tu crezi că numai așa se poate trăi. Eu nu iau lucrurile astea de bune. (..) Un disident anticomunist est-german, mi se pare, spunea extraordinar: „Toata propaganda comunistă despre comunism era falsă; bună parte din propaganda comunistă despre capitalism se dovedește adevărată“. Când auzeam eu înainte de ’89 de alienarea omului din societatea capitalistă, reacția era „domne’, asta e propaganda comunistă, ce alienare, ăia n-au nici o treabă, noi suntem aici infometați, murim de frig și ăștia ne spun că ăia sunt alienați“. Ei, acum când vedem cum stau lucrurile, constatăm că alienarea aia nu era invenția comunismului, ea există, și că pericolul dezumanizării este prezent și în capitalism, la fel ca și în comunism.
Sunt diferite doar căile prin care se ajunge la individul depersonalizat, la omul abțibild, cum îl numesc eu de multe ori pe omul bidimensional, lipsit de profunzime. Căile pot fi diferite, dar rezultatul e același. Atunci trebuie să încerci să te aperi de erori imense care se produc în jurul tău. De pildă, a apărut o carte despre ignoranță, unde sunt sfărâmate tot felul de locuri comune gen „struțul își baga capul în nisip“. Nu-și bagă capul în nisip. O serie de exprimări de genul ăsta și de idei primite de-a gata. Ca să revin la prima aserțiune, lumea se află pe un drum greșit. Ființa umană se îndepărtează de sine.
Și cum am ajuns aici?
Vechii greci au pus în centrul sistemului lor gândirea. Apoi a venit iudeo-creștinismul, care l-a pus pe Dumnezeu în centrul universului, vreme de vreo mie de ani. A venit Evul Mediu, care l-a scos pe Dumnezeu și a pus în centru omul și a durat asta câteva sute de ani, până în zilele noastre. Acum e scos omul și în loc se pune ceva ce nu e Dumnezeu, este un lucru despre care n-ai vrea să știi cum arată și nu o să-ți facă deloc plăcere să îl vezi. Este ceva neuman. Începe să funcționeze mecanismul reproducerii artificiale a unor atribute profund umane, această obstinație prin care se încearcă simularea umanului, pe cale electronică, pe cale biotehnologică ș.a.m.d. Chiar și efortul pe care îl facem noi pentru ca această discuție să fie reprodusa în print. Scrisul. Sunt copii care nu mai au nici o treabă cu pixul, cu stiloul. Ei au treabă direct cu tastatura. Pentru ei, materialitatea scrisului dată de creion, trupurile cuvintelor pe hârtie nu mai există. Există incineratorul care este ecranul calculatorului, unde cuvintele nu mai lasă nici o urmă, cum apar așa pot să și dispară imediat.
De ce trebuie să simulăm literatura, de ce trebuie să simulăm dragostea? Poate fi utilă simularea inteligenței. Vom ajunge să inventăm actori neumani; există deja actori creați digital, iar foarte curând vom vedea actori morți jucând alături de cei vii. Marilyn Monroe va juca alături de Tom Cruise… Nu știu dacă Tom Cruise mai apucă, dar Jude Law, cu siguranță da! În felul ăsta omul își creează o „sensibilitate“ artificială, inumană, există din ce în ce mai mult o sensibilitate pentru virtual.
Uitați-vă la generațiile care vin, pe ele nu le mai interesează palparea în direct a realității. Ele trăiesc deja în virtualitate. În curând vom trăi înconjurați de holograme, nu vom mai ști care dintre noi sunt oameni și care doar întruchipări electronice. Se va ajunge la ceea ce aș numi trăire la mâna a doua, nu se va mai trăi direct. Se va trăi prin interfețe, din ce în ce mai multe interfețe. Probabil că la punctul culminant al acestui proces se va produce totuși reculul. Omul se expandează atât de rapid și atât de mult, încât i se risipește miezul interior. Și dacă e să dăm crezare teoriilor cosmogonice despre faptul că după un Big Bang al acestui univers în expansiune urmează un Big Crunch, și acesta se strânge din nou în punctul originar, atunci și omul trebuie să se trezească din această eroare.