Dacă Proust ar fi trăit în Japonia anilor ’60, şi-ar fi resuscitat amintirile amorţite prin ascultarea unor hit-uri precum Norwegian Wood. Ar fi dat Parisul pe un Tokyo efervescent şi decorul rafinat, uşor decrepit, pe camera de cămin tapetată cu nuduri lascive sau cu fotografii înfăţisându-l pe Jim Morrison. Personajele sale ar fi fost nişte trendsetteri în materie de orientări artistice, ispitindu-şi colegii să încerce noutăţi «exotice», precum muzica formaţiei The Beatles sau romanele lui Fitzgerald.
Watanabe, personajul central al romanului Pădurea norvegiană îşi stimulează memoria senzorială cu imagini-simbol ale unei rebeliuni estetice fara precedent, dacă ne gândim la cultura hippie, propagată până în Asia, şi reciteşte obsesiv pasaje din Marele Gatsby. Prin apariţia lui Murakami, Japonia s-a deschis spre literatura occidentală, receptând mai uşor opera lui Truman Capote sau a lui Fitzgerald, iar cititorii din Vest s-au sincronizat cu timpul editorial din Tokyo, aşteptând, alături de cititorii niponi, să apară un nou roman scris de acesta.
Sunt trei motive ce stau la baza popularităţii lui Haruki Murakami în România: aventurarea într-un spaţiu literar exotic, pasiunea pentru arta japoneză şi/sau dorinţa de a găsi subiecte comune în discuţiile despre literatură, de unde Murakami nu prea mai lipseşte în ultimii ani, dacă vrem să urmărim frecvenţa reeditarilor şi a traducerilor. Un roman scris de el salvează vânzările oricărei edituri prezente la un târg de carte. Experienţa personală, legată de autori clasici precum Mishima, Kawabata sau Tanizaki, m-a determinat să caut traduceri ale romanelor japoneze, ori de cate ori ajung într-o librărie. Aşa am descoperit şi opera lui Haruki Murakami. Într-adevăr, Japonia lui Murakami s-a cam săturat să poarte în spate tradiţii şi tabuuri milenare. Totuşi, s-a păstrat ceea ce marii scriitorii japonezi au mai bun: analiza psihologică, învăluită de sensibilitatea menită să amestece, dezinhibată, emoţii, stări şi nuanţe sufleteşti rare.
Frământările din perioada studenţiei revin în mintea lui Watanabe, personajul central al romanului, când aterizează pe aeroportul din Hamburg. După aterizare, în avion se aude piesa Norwegian Wood, a formaţiei The Beatles. Reascultând piesa, Watanabe este răscolit şi îşi dă seama că memoria afectivă a rămas cu optsprezece ani în urmă, când viaţa i-a fost invadată de emoţii extreme, într-un amestec răvăşitor. Cunoaşte însingurarea apăsătoare după moartea celui mai bun prieten din liceu. Îşi umple golul înstrăinării cu aventuri erotice pasagere, refugiindu-se apoi, scârbit, în lumea câtorva prezenţe feminine ce-l acaparează prin trăirile complicate, mascate de acea delicateţe translucidă, specifică frumuseţii nipone. Fragilitatea rafinată a lui Naoko, şarmul ghiduş, uşor androgin, întâlnit la Midori…toate revin în mintea lui Watanabe.
„Eram la vârsta la care orice vedeam, orice sentiment şi orice gând se întorceau la mine ca un bumerang. Şi ce mă durea pe mine era faptul că mă îndrăgostisem…o dragoste cu complicaţii.“
Lumea lui Watanabe este o perpetuă oscilaţie între alunecarea spre panta morbidă a despresiei şi vitalitatea regăsită în emoţiile oferite de persistenţa imaginilor feminine, dincolo de capriciile memoriei. Evenimentele din viaţa lui Watanabe se preschimbă într-un vârtej emoţional ameţitor din momentul în care prietenul său cel mai bun îşi ia viaţa. Brusc, se trezeşte singur, izolat, într-o mare de senzaţii devenite palide, terne. Pe acoperişul camerei de cămin, Watanabe îşi improvizează universul paralel, unde citeşte însetat, se lasă anesteziat de analgezice bahice şi porneste în căutarea plăcerilor nocturne, cu despărţiri anonime la începutul dimineţilor obosite. Anii studenţiei îl găsesc la capătul unei letargii prelungite. Când aştepta moartea, vidul afectiv îi este umplut de întâmplări neaşteptate, unde voluptatea acoperă dezolarea.
Apropierea de Naoko, iubita prietenului său mort, şi întâlnirea cu Midori, colega de la cursul de Istoria Teatrului, îi dezvăluie o lume plină de emoţii alunecoase, unde erotismul este dens, iar fiorii sexualităţii au mijit prea devreme. Naoko întruchipează curiozitatea sexuală precoce, mascată, însă, printr-un farmec discret şi misterios. Midori este îndrăzneaţă, îşi exprimă erotismul prin gesturi şi întrebări lipsite de inhibiţii. Naoko ademeneşte prin dezgoliri bruşte, acaparându-l pe Watanabe prin rafale vizuale în miez de noapte, retrăgându-se, apoi, în coconul senzaţiilor indescifrabile. Midori, în schimb, îşi ascunde vulnerabilitatea în spatele destăinuirilor provocatoare. Naoko a cunoscut intimitatea mult mai devreme, Midori abia când îl întâlneşte pe Watanabe se descoperă.
Watanabe, Midori şi Naoko formează un triunghi al sensibilităţii tulburătoare, cum numai fiinţele precoce pot avea. Moartea şi erotismul şi-au făcut loc în viaţa lor când saltul în mijlocul exprienţelor iniţiatice nu era păzit de răspunsuri clare. Ei au încetat să mai creadă în iluzia fericirii veşnice. Nu căutau echilibrul, ci stările fluide, care să nu se prelungescă dincolo de cântecul unei chitari menite să aline goluri. The Beatles, cu a lor Norwegian Wood, sunt acompaniaţi de Marele Gatsby și de Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Norwegian Wood devine coloana sonoră a vieţii trăite de cei care nu şi-au găsit locul încă, al emoţiilor difuze ce resping avansurile comodităţii.
Reîntors în trecut, personajul central nu caută răspunsuri. Nu caută rezolvări. Suspendă certitudinile, aşa cum făcea şi în anii studenţiei, când muzica, literatura şi trupul feminin pătrundeau dincolo de ceea ce părea a fi singurătatea impermeabilă. Midori, Naoko, refugiul pe acoperişul căminului…toate au înlocuit dezolarea încremenită, lăsând în urma lor pulsaţii care s-au sustras prezentului, pentru a nu fi luate la rost de uitare.
Adriana Gionea – Townportal, pentru BookMag