În 1Q84, Murakami îşi aduce personajele în pragul unei apocalipse personale. Crezul existenţial, convingerile securizante izvorâte din traume, etica, toate sunt date peste cap, pe măsura ce fiecare se împotmoleşte în hăţişurile propriilor secrete. Cele două volume ale romanului sunt o analiză tăioasă sau, mai degrabă, un compediu al patologiilor societăţii actuale, unde anomia, alienarea şi furia sufocă sensibilitatea. Eroii neştiuţi ai anului 1984 nu trăiesc sub privirea Fratelui cel Mare, inventat de Orwell, ci resimt din plin apropierea unor schimbări iminente, considerate a fi mai ameninţătoare decât certitudinea unei vieţi anormale de la început până la sfârşit.
1Q84 este un roman psihologic desăvârşit. Scriitura este precisă, nimic nu pare a fi redundant, iar episoadele unor vieţi diferite, (aparent) fără legătură înte ele, sunt perfect sudate într-o coerenţă epică prin care se evită previzibilului şi monotonia. Atmosfera este sumbră, de aceea pasajele în care sensibilitatea personajelor se dezlănţuie într-un stil vecin cu lirismul te uimesc. Aceste pasaje duioase, considerate desuete într-o lume unde sentimentele se desfac în senzaţii trecătoare, diluate prin ironii, pentru a fi livrate la un preţ redus, sunt inserate atent în universul bântuit de brutalitatea dezumanizării. Fragilitatea unor personaje, aşa cum este descrisă de Murakami, devine nimbul ireal al unor instincte râncede.
Aomame ascultă Sinfonietta lui Janacek în timp ce se decide, grăbită fiind, să coboare pe scara de incendiu a unei autostrăzi aglomerate, pentru a nu rata oczaia de-ai face de petrecanie unui barbat sadic. În acest timp, Tengo trebuie să se decidă dacă va fi actorul principal într-o escrocherie cu iz beletristic. Trebuie să rescrie romanul unei adolescente înzestrate cu un talent precoce, dar umbrit de o dislexie ţinută ascunsă. Dacă Tengo va accepta planul, romanul va câştiga râvnitul premiu Akutagawa şi adolescenta va împărţi câştigul.
Atât Aomame, cât şi Tengo au evadat din propria familie. Au vrut să scape de un trai învolburat, plin de anomalii, dar au ajuns să creadă că viaţa liniştită şi firescul nu au fost inventate pentru ei. Fiecare şi-a căutat refugiul în cunoaştere, dar gasesc nişte soluţii aparte. Tengo descoperă vitalitatea şi purificarea prin scris după ce matematica nu-l mai linişteşte, iar Aomame îşi foloseşte cunoştinţele de anatomie pentru reuşi să înţepe cefele unor sadici, astfel încât moartea să fie pusă pe seama unui atac de cord. Îşi linişteşte conştiinţa prin salvarea femeilor care sunt schinguite şi mutilate psihic.
Cititorul se va întreba, pe bună dreptate, ce reprezintă litera Q, apărută în titlul romanului. Are vreo legătură cu Orwell? Este adevărat că unul dintre personaje, Tengo, face o trimitere la viziunea lui Orwell din romanul 1984, dar explicaţia îi revine lui Aomame. Ea este personajul căruia Murakami îi dezvăluie planul lui de a crea o lume paralelă, unde întâmplările cotidiene virează spre conotaţii halucinante. Simbolurile acestei lumi paralele sunt nişte umbre supradimensionate ale realităţii, iar Murakami este recunoscut pentru talentul de a strecura detalii ireale fără a lăsa să se întrevadă o discrepanţă între real şi halucinaţie.
Realitatea lui Aomame seamănă, din ce în ce mai mult, cu imaginile unui delir. Totul începe cu micile schimbări, care îi scapă, aşa că ajunge să consulte arhivele unor ziare pentru a descoperi momentul în care amintirile ei şi memoria colectivă au luat-o pe căi diferite. Aşa află de existenţa unor sectanţi marxişti ce intră într-un conflict armat cu nişte poliţişti şi nu-i vine să creadă că nu-şi aminteşte de această ştire, veche de trei ani, deşi ecourile ei scot la iveală detalii dureroase din biografia lui Aomame. Ea începe să reflecteze asupra festelor pe care o realitate numai de ea cunoscută începe să i le joace lucidităţii, dar şi memoriei. Noua realitate seamănă cu un final ciudat, plin de întrebări, şi e departe de a fi apocalipsa care pune punct tuturor frământărilor, atât de mult propovăduită în timpul psihozelor colective.
Anul 1Q84-aşa am să numesc această lume, se hotărâ Aomame. Q de la question mark. Pentru că sunt mai multe semne de întrebare (…) Că-mi place sau nu, mă aflu în anul 1Q84 . Alt aer, alt peisaj. Va trebui să mă orientez pe cât se poate de rapid în această lume plină de semne de întrebare. Ca un animal lăsat liber într-o pădure nouă. Ca să mă protejez şi să supravieţuiesc, trebuie să descifrez repede regulile locului şi să mă conformez lor.
Aomame nu este singura care află de realitatea paralelă din Tokyo anului 1Q84. Fukaeri, autoarea oficială a romanului scris de Tengo are nişte viziuni ce nasc fiori morbizi. Romanul scris de adolescenta care întâmpină dificultăţi de exprimare se numește Crisalida de aer. Criticii îi apropie opera de realismul magic datorită Oamenilor Mici, nişte personaje stranii, născocite de Fukaeri. Ea susţine că Oamenii Mici există şi tocmai ideile ei, ce par a fi rodul unui delir, au reuşit să-i apropie pe Aomori şi pe Tengo, după douăzeci de ani, când viaţa fiecăruia ajunge într-un colaps emoţional. Amândoi au cunoscut însingurarea extremă şi ostracizarea, încă din copilărie. Tengo era fiul unui om traumatizat de ororile războiului şi de foametea îndurada în ariditatea din Manciuria ocupată de armata japoneză. Nu avea timp să se joace sau să meargă în vacanţă. Tatăl său, ajuns colector de taxe radio-tv, îl obliga să-l însoţească pentru a stârni mila care înmoaie încăpățânarea plătitorilor. Juca rolul umil al micuţului cerşetor pentru a învăţa că pâinea se câştigă foarte greu. La rândul ei, Aomame a cerşit adeziunea oamenilor la secta din care făcea parte familia ei, suportând ironiile usturătoare ale colegilor. Tengo i-a luat apărarea, iar ea l-a strâns de mână atât de puternic, încat golul din viaţa fiecăruia a fost alinat de singura amintire ce le-a întârziat dezumanizarea.
Relaţia dintre Aomame şi Tengo nu este un simplu artificiu scriitoricesc menit să risipească nuanţele întunecate ce ar putea să-i şocheze pe cititori. Dimpotrivă, întâlnirea celor doi este marcată de tentaţia autodistrugerii, lăsată în urmă de copilăria cu iluzii sparte şi împrăştiate în deprinderi bizare. Nimic siropos care să anticipeze un final înduioşător. Murakami nu crede în clasicele finaluri fericite, ci numai în refugiul temporal din calea unei lumi brutale. Cele două personaje trebuie să străbată cărări întortocheate şi să ia parte la evenimente bulversante, din care se iveşte suspansul nelipsit dintr-o lectură captivantă. Cine sunt Oamenii Mici? Va reuşi Aomame să scape de liderul pervers al unei secte? Ce secrete ascunde tatăl lui Tengo? Iată câteva întrebari ce înteţesc ritmul lecturii.
Personajele romanului sunt ca nişte falii tectonice a căror întâlnire le poate cutremura universul personal, obligandu-le să-şi caute o nouă identitate. Primul volum al romanului seamănă cu încercarea unui psiholog de a reconstutui biografiile ce nasc maladii afective. În al doilea volum naraţiunea se precipită, iar înțelesurile simple sunt amânate de interpretările ambigue ale motivelor date în vileag de fiecare personaj în parte.
Romanul poate naşte multe interpretări şi dileme. Cititorii vor descoperi o lume ce pune la grea încercare existenţa mult-râvnitelor certitudini, o lume unde obiectivitatea este deformată de percepții şi de amintiri individuale, iar conştiinţa devine elastică şi adevărul, amorf. După ce ajunge o justiţiara vehementă, Aomame zăreşte o dublură ciudată a lunii, o copie ireală. Aşa cum luna influenţează mareea, noua lună forţează emoţiile reprimate ale eroinei să-şi iasă din matcă.
Recenzie de Adriana Gionea – Townportal, pentru BookMag