Nu sunt deloc texte memorialistice tipice. Cabana memoriei a lui Tony Judt e o culegere de fragmente de memorie, mici exerciţii făcute de autor (încurajat de prietenul Timothy Gordon Ash), în timpul cumplitei boli (afecţiunea neuronului motor, boala lui Gehring) care l-a ucis în 2010. Descriere mai directă decât a autorului nu avem cum să găsim: „spre deosebire de aproape orice altă boală gravă sau letală, ţi se dă libertatea să contempli în tihnă şi cu minim disconfort deteriorarea catastrofală a propriei condiţii.”
Descrierea continuă ferm, implacabil, despre cum are nevoie de ajutor şi pentru o minimă mişcare, pentru un scărpinat, pentru deplasare. Ba mai intervin şi rînduri ironice. Autorul spune că această boală l-a făcut să-şi perfecţioneze tehnicile de (re)memorare, deşi stătea oricum foarte bine cu memoria. Iar concluzia descrierii bolii e fără sclipici inutil de „povestaş”, e exact în spiritul Judt aşa cum l-am cunoscut mereu: „Plăcerile agilităţii mentale mi se par acum, inevitabil, mult supraestimate de cei care nu depind în exclusivitate de ele. La fel şi îndemnurile bine intenţionate de a găsi compensaţii spirituale pentru deficienţe fizice. Degeaba. Pierderea e pierdere şi nu cîştigi nimic dîndu-i un nume mai frumos.”
Rememorările lui Judt sînt făcute cu fermitate de chirurg. Iubirea pentru maşini a tatălui său, de exemplu, este imediat pusă în dublu context. Primul: dragostea pentru călătorii nesfîrşite cu automobilul a fost încă un motiv pentru o despărţire sigură între părinţii săi. Al doilea: acea generaţie de bărbaţi care iubeau maşinile pe când nu inundaseră absolut spaţiul urban, pe când călătoria la volan avea un sens şi un farmec, e definitiv pierdută, e preistorie. Pasajele amuzante sunt nenumărate, nu se poate altfel atunci când intri în poveşti de familie. Cum îşi alegea tatăl maşinile? Într-o familie de evrei, maşinile germane ieşeau din discuţie… La fel şi Renault, care făcuseră pact cu naziştii. Cât despre Volvo, erau nişte tancuri greoaie, fără personalitate. Aşa că tatăl lui Judt alegea invariabil Citroen; şi pentru că se pare că fondatorul avea origini evreieşti, dar şi pentru că maşinuţele astea sprinţare atrăgeau atenţia. Exact asta o deranja teribil pe mamă, care, crescută în spirit englez tradiţional, ura tocmai tot ce ieşea în evidenţă. Fiul avea să adore călătoria cu trenul, ba chiar să-şi construiască îndemnuri politice şi ideologice în funcţie de starea căilor ferate de-a lungul Europei.
Judt se întreabă ce are deosebit „intelectualul francez” şi de ce nu e el la fel de stimat în lumea anglo-saxonă. Răspunsul lui trimite la acea şcoală elitistă (Ecole Normale Superieure) care selecta ce era mai bun şi care livra o stare de castă incredibilă – Judt o descrie şi cu umor, şi cu admiraţie. Tot cu umor îşi bate puţin joc de Zizek sau de Negri despre care spune că sunt celebri pentru că sunt celebri şi atât, exact ca Paris Hilton. Judt n-a fost niciodată vreun gingaş.
Are rânduri nu tocmai calde despre mişcările de stânga ale anilor 60-70 din Vest, Judt însuşi trecând prin diverse forme de definire ideologică (întotdeauna la stânga – dar pe filieră anglo-saxonă, „unde marxiştii erau marxişti, nu altceva”). Cuvântul care mi-a atras atenţia este „provincialism”. Asta e eticheta pe care o aplică el narcisismului unor intelectuali de stânga care nu au ştiut şi nu au vrut să ştie ce se întâmpla în anii 60 aproape, în Centrul şi Estul Europei. Cât despre tinerii de stânga din vest: „În ochii noştri, cel puţin, eram o generaţie revoluţionară. Păcat că am ratat revoluţia”.
Aşa cum erau, revoluţionari rataţi, cei din generaţia sa (Judt s-a născut în 1948) aveau încă un cult pentru misiunea publică: se angajau la stat chiar dacă aveau abilităţi incredibile pentru privat – Judt dă exemplul unui economist eminent din generaţie cu el, care nu a vrut „privatul” şi care a ajuns până la urmă guvernatorul Băncii Angliei, nu speculator, nu finanţist mercenar. Or, observă Judt, absolvenţii de după 1970 au început să ia cu asalt exact zona pe care o dispreţuia generaţia anterioară: privatul, speculativul etc.
Cabana memoriei e o carte senină şi puternică, în ciuda condiţiilor teribile în care a fost scrisă. Surprinde cu detalii biografice, dar conţine şi veşnicul joc viu al ideilor sau al observaţiilor decisive cu care ne-a obişnuit Judt.
Şi o carte de rupt pe jumătate
Tot recent a apărut şi o carte a lui Mircea Mihăieş despre Tony Judt, Ultimul Judt, pe care l-a cunoscut bine, l-a invitat în România etc. Nu e prima oară când intelectualii români fac paradă cu intelectuali vestici pe care-i cunosc, dar pe care, de fapt, nu-i înţeleg. Cazul lui Mihăieş e flagrant. Cu aşa prieteni în România, nici nu mă mir că studiul lui Judt despre ţara noastră a ieşit unul destul de slab, de clişeistic.
Mihăieş nu acceptă că Judt poate fi de stânga. Pentru el stânga e o boală. Îi recenzează cărţile, îi denaturează ideile şi mai şi livrează concluzii demne de o clacă intelectuală de dreapta românească: „idealismul şi naivitatea teoriilor de stânga sună ademenitor în teorie, dar nu ţin loc de educaţie, căldură şi mâncare”. Sau altă exclamaţie: „tristă lecţie de bolşevism nereformat”. Cu astfel de remarci nu înţeleg de ce să mai scrii o carte despre Judt şi să te şi dai mare prieten cu el. Pentru că reproşurile ies din limitele dialogului. La Mihăieş e simplu: eşti de stânga eşti bolnav. Poţi să nu fii de acord cu Judt (şi sunt locuri destule), poţi aduce contra-argumente, dar la Mihăieş cauza e pierdută din start.
Mă rog, aş fi aruncat cartea pe geam dacă nu ar fi fost pe jumătate transcrierea unei discuţii purtate de Judt cu intelectuali timişoreni în 1998. Săriți (sau rupeți) prima sută de pagini şi citiţi a doua sută.