În librării, mărimea chiar contează. Un roman voluminos se distinge dintre celelalte pe masa de noi apariţii de ficţiune, atrăgând atenţia prin aparenta sa sobrietate ţanţoşă. Într-un moment când povestirile par cel mai la îndemână, să găseşti un text care merită timpul de lectură şi hârtia pe care a fost tipărit pare plin de satisfacţii.
Puţine cărţi se remarcă mai bine ca Shantaram, romanul de 1120 de pagini al lui Gregory David Roberts, primul dintr-o serie de patru inspirate din viaţa autorului. În 1980, când efectua o condamnare de 19 ani pentru furt în Australia, Roberts a evadat din închisoare şi a fugit în India, petrecându-şi un întreg deceniu ca fugar, înainte să fie prins din nou şi extrădat. Devenit cel mai căutat om din Australia – sau cel puţin aşa se descrie autorul în această autoficţiune despre anii petrecuţi în Bombay -, Roberts a fost un personaj formidabil în ţara sa natală cu mult înainte ca Shantaram să-l transforme într-un autor de succes în 2003, după publicarea cărţii sale în Australia.
Aşadar, alter ego-ul lui Roberts soseşte în aeroportul din Bombay cu o bravură tangibilă şi cu un paşaport fals. Botezat „Linbaba“ de către Prabaker, amabilul taximetrist care devine complicele său, fugarul îşi procură o baracă într-o mahala, unde îşi câştigă respectul vecinilor după ce deschide o clinică improvizată şi se apucă să înveţe hindi şi marathi. În câteva sute de pagini, Linbaba are parte de primejdii şi necazuri tiermondiste mai ceva ca un ghid de la Lonely Planet, între care holeră, trafic de persoane, o leprozerie şi şobolani mari cât pisicile. „Nu se supără nimeni pentru că menţin locul curat“, remarcă autorul.
Aproape toate aspectele Bombay-ului se potrivesc fugarului filosofic, pentru care toate experienţele noi sunt ca nişte elocvente indicatoare de direcţie către un viitor nesigur. Îşi găseşte o figură paternă într-un şef mafiot cu aură de guru, un afgan pe nume Khader, şi are o idilă cu o elveţiancă misterioasă care devine sursa de inspiraţie pentru cel mai memorabil dintre nenumăratele interludii metaforice ale romanului. „Trupul meu era carul ei triumfal, pe care îl conducea spre soare. Trupul ei era râul meu, iar eu am devenit marea“. În loc să surprindă o dispoziţie, Roberts o anihilează cu înflăcărare: „Limbile ni s-au răsucit, alunecând în cavităţile lor de plăcere. Limbi care proclamau ce eram. Oameni. Iubiţi“. Fără îndoială că aceste scene vor face toţi banii în versiunea ecranizată, în care va juca Johnny Depp.
Linbaba e mult mai priceput ca luptător, după cum aflăm cât de curând – în ciuda titlului cărţii, un nume din dialectul marathi care i-a fost dat fiindcă înseamnă „om paşnic“. Shantaram îşi dezvăluie latura întunecată când protagonistul e arestat fără explicaţii şi torturat în renumita închisoare Arthur Road – o încercare chinuitoare căreia de-abia reuşeşte să-i supravieţuiască. Khader plăteşte pentru eliberarea lui, iar în timp ce îl caută pe cel care l-a trădat, Linbaba lucrează ca falsificator şi contrabandist în imperiul infracţional al lui Khader, în cele din urmă abandonându-şi cariera incipientă de agent la Bollywood şi înscriindu-se într-o expediţie de trafic de arme în Afganistan. Gaşca multinaţională de gangsteri prudenţi îi dă lui Linbaba o noţiune de scop comun într-o cauză serioasă, deşi atunci când Khader îi bagă în discuţii despre metafizică şi etică, ne gândim imediat la Tony şi Paulie Walnuts din Clanul Soprano, vorbind despre capacitatea de a face faţă concurenţei.
Un uriaş blând de talia lui Shantaram îşi poate permite câteva chicoteli neintenţionate, însă întrebările de un milion de rupii nu dispar: dată fiind abundenţa materialului lui Roberts şi aplecarea lui către căutarea de sine, de ce n-a scris autorul o autobiografie? Şi ce e cu datoria lui Linbaba faţă de societate şi, probabil, faţă de fiica sa din Australia, la care se referă în trecere? Ce caută autorul, la urma urmei? Însă pare un gest lipsit de eleganţă să-i invidiem lui Roberts capacitatea de a stârni suspans în timp ce petrece de minune, iar Shantaram, cu toată proza sa cu aromă de mangrove, e cât se poate de antrenant. Uneori, o poveste bună e o recompensă în sine. Pe de altă parte, mai avem şi următoarea carte din serie.
Recenzie de Megan O’Grady, publicată iniţial în numărul din 26 decembrie 2004 al The New York Times Book Review și preluată în exclusivitate de BookMag.