Cum citim şi recitim clasicii? Metoda mea e simplă, urmăresc linii simple tematice, stilistice etc., care de obicei n-au legătură cu lectura tradiţională. Şi nici mare relevanţă estetică. Mi-e gîndul numai la prostii, cum ar zice Moromete. Una dintre metodele de lectură e să urmăresc mai atent decât de obicei ce fac personajele cu mâinile sau cu privirea (în Kafka de exemplu e mai mult decât interesant cum se mişcă personajele în spaţiu, o adevărată mimă textuală). Uneori personajele ne fac gesturi din spatele textului în care sunt ţinute prizoniere de autor sau de tradiţia lecturii.
În Pornografie, cărticica deja clasică a lui Witold Gombrowicz, gestica e de-a dreptul spectaculoasă. Nu vă povestesc despre marele polonez care scrie despre Polonii imaginare, pentru asta există wiki. În schimb, o să urmărim puţin gesturile personajelor într-o scenă antologică. Momentul culminant al Pornografiei arată cam aşa. Doi tineri adolescenţi pe malul unei ape, adolescenţi pe care mâinile îi conduc într-un mod straniu spre dezastru. Citez pasajul-cheie:
„Karol sub copac; ea imediat în spatele lui; amândoi cu capetele ridicate, urmărind ceva în copac, poate o pasăre. El a ridicat mâna. Ea a ridicat mâna.
Sus, deasupra capetelor, mâinile lor s-au împreunat, au fost trase jos, repede şi violent. Plecându-şi capetele, amândoi şi-au privit o clipă mâinile. Şi, pe neaşteptate, au căzut, de fapt nu se ştie cine pe cine a răsturnat. Se părea că mâinile i-au răsturnat.
Au căzut şi câteva clipe au rămas întinşi unul lângă altul, dar s-au ridicat numaidecît… şi iar au stat, de parcă nu ştiau ce aveau de făcut. Încet, ea a plecat, el după ea, au dispărut în tufişuri“.
Astea-s gesturile pur şi simplu. Rama e mai complicată. De fapt, un tip diabolic, Fryderyk, făcea cu ei un soi de scenetă, îi regiza din umbră, le spunea să facă tot acest dans absurd. Şi alt tip diabolic, naratorul (Witold), l-a adus pe logodnicul fetei ca să privească pe furiş scena. Complicaţiile sunt lesne de intuit. Însă această joacă cu mâinile străine de corp, esenţa însăşi a actoriei, dar şi a erotismului pur, rar atinge o intensitate mai mare într-o bucată literară. De ce? Probabil pentru că regizorii sunt şi ei în platou, înscenează de faţă cu noi.
Melville, Benito Cereno. Un text rafinat, devenit controversat (e o poveste despre o navă implicată în comerţul cu sclavi, luată cu asalt), dar cu o construcţie cristalină, dozaj perfect, ar trebui predat la toate cursurile de creative writing. În principiu avem un personaj tip cameră de luat vederi, căpitanul unui vas comercial care merge pe o corabie aflată în derivă ca să o salveze dintre recifuri. Vedem totul prin ochii lui. Iar problema lui e că nu vede destul, nu simte gesturile ostaticilor de pe corabie, forţaţi de sclavii deveniţi stăpâni să joace teatru, să mimeze munca obişnuită pe punte. Iar toată această nehotărâre se termină, ca şi la Gombrowicz, într-o baltă de sânge. Gesturile sunt prea subtile, prea bine regizate, pentru a împinge personajul să evadeze din situaţia complicată. Şi în acest caz, căpitanul vasului capturat de sclavi este de fapt o marionetă dirijată de servitorul său.
„Când te gândeşti că, sub această aparenţă de slăbiciune infantilă, se poate ascunde cea mai sălbatică energie! Şi că mânuţele catifelate ale spaniolului ascund, poate, nişte gheare!“
Gesturile se complică, sclavul de culoare, Bobo, stă şi-l manevrează pe căpitanul ostatic ca pe o marionetă. Tabloul exprimă perfect liniştea gestului de dinaintea furtunii.
V-am reamintit de aceste două micuţe capodopere (în jur de 150 de pagini, fiecare), doar ca să vă invit să mă aprobaţi, când le recitiţi, într-o chestiune simplă: marii scriitori chiar ştiu ce să facă cu mâinile. Un personaj care nu gesticulează e mort.