Cu romanele polițiste scandinave am făcut cunoștință abia după ce am văzut filmul Bărbați care urăsc femeile, varianta suedeză, după romanul lui Stieg Larsson. Și când am auzit că autoarea Liza Marklund a scris deja 12 romane polițiste în 12 ani, am început Studio 69 cu o reținere ușor răutăcioasă. O fi fost din invidie feminină, o fi fost invidie pur și simplu?… Dar m-a prins de la început, de fapt, m-au intrigat primele rânduri din Nota Autoarei, vedeți mai jos de ce. Și apoi, restul a mers strună.
Liza Marklund spune că este cu adevărat important pentru un scriitor să-și intrige cititorul încă de la începutul cărții, din primele rânduri. Pentru ea, obișnuită să scrie titlurile primei pagini ale unui ziar de scandal, acesta nu este un artificiu îngrozitor de greu de realizat. Mai mult de atât, în ceea ce privește seria (care conține 8 cărți până în prezent) care se bazează pe personajul jurnalistei Annika, personajul a început să prindă contur pe când Liza avea 8 ani și scria deja povestiri polițiste ale căror eroină se numea la fel, după numele păpușii sale.
E ciudat că deși romanele ei au ajuns pe primele locuri în topurile literare (iar unele urmează să fie transformate în filme) scriitoarea încă se mai miră de succesul acestora (11 milioane de cărți traduse în 30 de limbi). Motivul se regăsește în perioada anterioară carierei sale de scriitor, atunci când era jurnalistă și toți foștii săi șefi aveau o reținere față de subiectele alese de ea – mai ales față de subiectul violenței împotriva femeilor.
Practic, s-a apucat de scris pentru că subiecte precum cel de mai sus nu aveau aprobarea necesară din partea angajatorilor săi spre a fi publicate. Motivul – erau neinteresante. Asta în condițiile în care – în Nota Autoarei din Studio 69, ea dezvăluie un adevăr mai puțin știut despre Suedia: „Avem unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai de pe planetă, speranța noastră de viață este cea mai mare din lume, iar egalitatea între sexe este mai accentuată decât în oricare altă țară. Cu toate acestea, rata sinuciderilor e ridicată, impozitele sunt foarte mari, iar bărbații încă își bat nevestele cu regularitate“. Desigur, cititorii ei aflați în țări în care violența este la ordinea zilei ar putea să-i reproșeze că exagerează și că putea să se nască într-o țară cu mult mai multe probleme sau în una în care femeile încă sunt cantitate neglijabilă în ceea ce privește drepturile civile.
Tot ea însă recunoaște într-un interviu că nu ar fi putut să scrie romane polițiste într-un stat în care predomină violența, fie că e vorba de război sau de un regim aflat la conducere violent, dictatură sau haos. De asemenea, e de părere că literatura de acest gen nu poate să fie apreciată cu adevărat dacă nu este citită într-o țară care deține un sistem democratic stabil și a cărei rată a criminalității este redusă. Nu poți să citești o carte despre crime fictive atunci când le ai pe cele reale, când ieși în oraș.
Jurnalista Annika Bengtzon, personaj principal în Studio 69, la fel ca Liza, lucrează la un tabloid suedez, în momentul în care într-un cimitir este descoperit cadavrul unei tinere care a fost violată şi apoi strangulată. Până în momentul descoperirii cadavrului tinerei, Annika avea un job banal și enervant, acela de a răspunde la Telefonul Ciudaților. „Chiar când s-a așezat pe scaun, a sunat Telefonul Ciudaților. (…) Individul de la celălalt capăt al firului voia să știe dacă scriitoarea suedeză Selma Lagerlof fusese lesbiană“. Nu din întâmplare a ales autoarea să folosească exact numele Selmei Lagerlof, prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (1909) și prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914). Selma Lagerlof n-a recunoscut cât timp a fost în viață că e lesbiană, a preferat să treacă în testament dorința ca unele dintre scrisorile de dragoste trimise iubitei și partenerei sale de o viață Valborg Olander să fie publicate abia după 50 de ani de la moartea sa (adică în 1990). În timpul vieții sale, în Suedia, homosexualitatea era o infracțiune gravă.
Printre suspecţii crimei din Studio 69 apare şi un membru important al Guvernului iar lucrurile bineînțeles că iau o întorsătură imprevizibilă. Trebuie să menționez că, tot potrivit autoarei, în Suedia tabloidele sunt singurul canal de difuzare a jurnalismului de investigație, ele sunt o combinație între serios și frivol. Așa că atunci când auziți de tabloid în Suedia nu faceți greșeala să vă imaginați un soi de Cancan sau alte astfel de ziare de la noi, n-au nici o legătură. Și tot la capitolul politică, deoarece în Studio 69 abundă și intriga de acest fel, trebuie menționat faptul că Liza Marklund a fost prietenă cu Anna Lindh, ministru al Afacerilor Externe al Suediei care a fost asasinată în 2003. În prezent, Liza se ocupă de fundația Anna Lindh, care premiază lupta pentru drepturile umane.