Cartea aceasta se cheamă viaţă, iar Luis Landero se cheamă creator. Suflă peste nişte cuvinte, peste nişte întâmplări simple şi le umple de vigoare, de suflu, de mişcare. Croşetează un labirint de povestiri, de momente, de amintiri ale unui personaj ajuns la capătul vieţii. Şi toate lucrurile făcute şi nefăcute capătă o altă dimensiune, o altă importanţă.
Au contat oare toate? Vor conta vreodată? Sau au rămas agăţate în aerul clipei în care s-au petrecut, cu aer de poză veche lipită într-un album prăfuit? Portretul unui bărbat imatur îşi întinde cochilia asupra unei existenţe pline, dar pe care cuvintele nu ştiu s-o definească.
Chiar maturitatea este, de fapt, conceptul chestionabil în tot volumul labirintic şi dureros de bine clădit al lui Luis Landero, cel care a scris şi altă carte tulburătoare, Jocuri ale vârstei târzii. Bărbatul acesta nu ştie dacă a învăţat ceva din traiul lui suculent, marcat de întâlniri cu oameni interesanţi, ciudaţi, meteorici, care până la urmă s-au topit undeva în trecut. Marcat de iubire, dar mai ales de lipsa ei.
Bărbatul acesta îşi face inventarul zilelor trăite pe acest pământ, în speranţa că nu s-a risipit chiar de tot, povestind sinuos, pierzându-se în firele încâlcite ale preţioasei sale vieţi. Atât de preţioasă încât vrea s-o înşire pe toată pentru noi, înainte de marea ieşire din scenă.
Bărbatul acesta se teme să fie maturizat de moarte, de aceea se agaţă de viaţă cu fiecare aducere aminte, retrăindu-şi practic clipele dragi, clipele grele, clipele de răscruce. Îşi analizează alegerile, îşi mătură tardiv drumurile nemăturate la vremea lor. Regretă? Nu pare să regrete. Acesta este un semn pe imaturitate pe care eu una îl aprob şi-l îmbrăţişez cu drag.
Bărbatul acesta nu se plânge că dispare. Se plânge că, deşi a trăit mult, în foarte multe roluri – de la rolul cuceritorului ieftin care face amor cu vecina puţin trecută ca vârstă până la rolul micului şarlatan – nu s-a recunoscut pe sine, nu s-a găsit, nu a ştiut să se identifice şi să se crească. Nu a ştiut cine e. Şi pe alocuri acest bărbat îndurerat de propria-i pierdere definitivă ce urmează să vină cât de curând se plânge că nu a trăit destul, deşi a experimentat, a cunoscut, a greşit, a profitat de ocazii.
„Nu ne face moartea egali pe toţi?“ Aceasta este una dintre întrebările care îl bântuie pe acest bărbat care vrea să rămână fără nume, fără o identitate clară, înspre finalul destăinuirilor sale. Ar prefera să afle că nu, nu suntem toţi la fel, nici chiar în faţa ei. Ar prefera să ştie că, şi după moarte, ceea ce am făcut, spus, iubit, rănit ne caracterizează. Confesiunile sale, jurnalul său final, reprezintă, de fapt, o ultimă încercare de a se agăţa de viaţa lui, aşa cum a fost, bună, rea, imperfectă, dar atât de strălucitoare. Cel puţin pentru el, cel puţin acum, când boala îl macină. Viaţa acestui bărbat este cel mai frumos lucru care s-a întâmplat vreodată pe acest pământ. Şi nu doar pentru că acest bărbat se stinge, ci pentru că fiece gest, fiece emoţie, fiece cădere au fost unice, pline.
Cartea lui Landero te lasă cu sentimentul că vrei să plângi măcar jumătate de oră. Apoi te îmbibă de sentimentul cuceririi absolute. „Să merg să trăiesc, costă atât de puţin“, te gândeşti. Şi nu greşeşti cu nimic!