Cartea lui Robert Lindner, Ora de 50 de minute. 5 psihoterapii ale unor pacienţi aflaţi în pragul nebuniei, este minunată. Prefaţa scrisă de Lloyd Siegel menţionează faptul că această carte a fost şi este încă foarte populară, autorul fiind un entuziast al freudismului, dar şi un talentat scriitor. Tradiţia de a publica rapoartele privind cazurile psihiatrice sau psihologice are un trecut îndelungat, dovedind că relaţia între aceste discipline şi literatură este foarte strânsă.
Autorul, Robert Lindner, a publicat această carte în 1955, dar ea este şi astăzi mult citită şi apreciată, pentru că aceste cazuri descrise sunt poveşti de viaţă care atrag publicul cititor. Deşi astăzi „pacienţii sunt trataţi mai obiectiv şi mai detaşat cu medicamente, teoria cognitivă şi modificarea comportamentală, existând posibilitatea ca drama vieţii lor să nu iasă la iveală“ rămâne un adevăr. Acesta este, deci, farmecul acestor cazuri descrise şi anume faptul că psihiatrul sau psihologul devine un detectiv, ceea ce specialiştii de azi, când tratează pacienţii, nu o mai fac. Lindner aplică „regula de bază“ a psihanalizei: pacientul asociază ideile libere, stând întins pe canapea. Cine mai are astăzi în cabinet canapea?
Cele cinci cazuri te ţin cu sufletul la gură, vrei să înţelegi ce se întâmplă cu acel om, acel pacient, de ce a ajuns el în pragul nebuniei, dacă şi pe tine te poate paşte aşa ceva?Aici trebuie amintit sfârşitul cărţii, ceea ce a scris Lindner în final, el care părea că stăpâneşte puterea de a avea de a face cu asemenea oameni – sociopaţi sau psihopaţi, delincvenţi şi criminali – fără a risca ceva. El credea în stabilitatea lui psihică, el credea în mitul propriei lui solidităţi mentale. Credea în sănătatea mentală nezdruncinată, avea, scrie el, „tendinţa să privească slăbiciunile semenilor lui, temerile lor, dezorientarea lor cu ceea ce ştia că era dispreţ“. Dar, ascultând atent poveştile nebuniei pacienţilor lui, el a ajuns să gândească altfel: „…când ascult din fotoliul meu din spatele canapelei, ştiu adevărul. Ştiu că fotoliul meu şi canapeaua sunt separate doar de o linie subţire. Ştiu că, la urma urmei, doar o combinaţie mai fericită de întâmplări este aceea care determină, în final, cine stă pe canapea şi cine stă în spatele ei“.
Lindner ajunge la aceste gânduri, la aceste începuturi de spaime, când pe canapeaua lui stă Charles – schizofrenicul care punea unei prostituate „verigheta bătută cu mici diamante“ a mamei sale, pentru a avea erecţie, şi care înjunghie de multe ori o biată fată, – un comunist, un fascist, un foarte dotat fizician – victimă mentală şi a unei guvernante nimfomane – , care-şi construieşte o lume imaginară, o tânără bulimică şi rătăcită mintal, jinduind a fi însărcinată cu propriul ei tată, care a abandonat-o în copilărie. Ce poveşti de viaţă sau ce destine, am putea zice! Şi de ce s-a întâmplat aşa? Ce „combinaţie nefericită“ a făcut ca aceste persoane să stea pe canapea? Acest lucru ne aminteşte de vorbele lui William Osler, referindu-se la minţile oamenilor: „A vorbi despre boli este un fel de 1001 de nopţi“.
Cartea lui Robert Lindner nu are decât cinci cazuri, dar te duce cu gândul la o lume largă, greu de cunoscut, a celor care trăiesc în afara minţii lor. Şi, evident, la gândul autorului: cum se face şi de ce cineva stă pe canapea şi altcineva pe fotoliu şi nu invers?