Murakami s-a jucat iar cu memoria auditivă. De data aceasta este vorba de o bijuterie din repertoriul lui Nat King Cole. Dacă ai citit şi Pădurea norvegiană, vei fi tentat să compari cele două romane. Acelaşi personaj care îşi rememorează viaţa afectivă, derulând o coloană sonoră din timpul ce nu mai poate fi luat înapoi. Acelaşi vârtej emoţional obsesiv, unde erotismul se întâlneşte cu moartea. Acelaşi tribut adus voluptăţii rafinate, în compania unei cărţi şi a unui disc memorabil. Finalul este, însă, diferit. Pădurea norvegiană însemna revenirea la viaţă a personajului trecut printr-un îngheţ emoţional. La sud de graniţă, la vest de soare promite o destinaţie sfâşietoare, sumbră. Personajul central nu mai este un student care s-a descoperit prin relaţiile erotice. Este, în schimb, boemul cu jumatate de normă dintr-un bar de jazz, pe care îl şi conduce, sufocat de o fericire ce nu-i mai aparţine.
Citind romanele scrise de Murakami, poţi urmări două perspective. Destăinuirea biografică a personajului principal, citită pe nerăsuflate, şi analiza psihologică densă, spre care virează brusc o poveste aparent banală. Murakami foloseşte dialoguri alerte şi personaje ce-au părăsit firescul fără vreo urmă de regret. Romanul este asemenea unui cocktail emoţional pe acorduri de jazz. Trăiri contradictorii s-au amestecat, jucându-se cu trecutul personajelor.
Personajul principal, Hajime, este eroul unui spaţiu urban dezolant – un Tokyo aflat în plin avânt imobiliar, unde se 
mai găsesc oaze de plăceri – barurile unde se ascultă jazz. Hajime are două astfel de localuri. Are este un fel de a spune. El are doar hazardul de partea sa, acelaşi hazard care-i scoate în cale o soţie ce-l scapă dintr-o prăbuşire solitară şi de o slujbă lipsită de spectaculos. Cu ajutorul socrului său, părăseşte rutina unei edituri didactice pentru a deveni un afacerist boem. Găseşte, astfel, o scurtătură potrivită pentru un fost student umanist condamnat la sărăcie pe viaţă. Restul este previzibil. Va sta lângă tejgheaua propriului bar, într-o ţinută prezentabilă, va da impresia că este volubil în compania unei clientele selecte, va avea reverii şi nostalgii tânguite de saxofonist. Îşi va urmări fostele iubite şi va reflecta asupra lucrurilor câştigate prea uşor.
Pentru Hajime, fericirea unei familii tihnite, o soţie frumoasă, o afacere în care s-a implicat emoţional, o casă de vacanţă şi o maşina râvnită de aspiranţii la succes au devenit prelungirea artificială a viselor din copilărie. Ştie că nu-l poate împlini o scurtătură. Este departe de a fi un self-made man in Japan. Este, în schimb, moneda socrului generos, hotărât să cumpere fericirea unei fiice adorate. Şi tranzacţia nu a fost grea. Soţia lui Hajime era încântătoare. Un refugiu sigur după amintirile unor aventuri cu iz decadent.
Reîntâlnirea cu Shimamoto, o iubire adolescentină, îi arată un orizont sufocant. Oriunde s-ar uita, îşi dă seama de viaţa searbădă primită în schimbul unei fericiri domesticite înainte de vreme. Shimamoto era femeia ce l-a şlefuit. În ciuda unui mers şchiopătat din cauza poliomielitei, adolescenta Shimamoto l-a învăţat să adulmece parfumul ascuns al unei frumuseţi ieşite din tipare. Muzica veche şi lecturile au fost afrodiziacul primilor fiori erotici. Aceeaşi La sud de graniţă, la vest de soare, cântată la nesfârşit de Nat King Cole. Un tărâm personal unde nu se ştie niciodată ce se va ivi la vest de soare. Poate fi iluzia unei veri indiene trăite numai de bărbaţi, resuscitarea unei iubiri din trecut sau… ameninţarea morţii ce (re)aduce la viaţă o relaţie conjugală ţesută numai din iluzii de complezenţă.
„Întotdeauna crezusem că la sud de graniţă trebuie să existe ceva ieşit din comun (…) Te uiţi la soare cum răsare în fiecare zi, traversează cerul, apune şi ceva din interiorul tău se rupe şi dispare (…) şi cu capul gol de orice gând, o iei spre apus. Te îndrepţi spre un teren care se află la vest de soare. Mergi şi mergi de parcă ai fi nebun, zi de zi, fără să bei sau să mănânci, până te prăbuşeşti…“
Până se aud şi ultimele acorduri ale piesei nostalgice, Hajime trebuie să treacă pe lângă moartea simbolizată de apatia unei foste iubite, să descopere că le poate face şi rău celor din jur şi, cel mai greu, să renunţe la o coloană sonoră prea obosită pentru decorul personal.
Adriana Gionea – Townportal, pentru BookMag