„În vremuri de criză membrii societăţii nu sunt în general invitaţi la dialog democratic, ci la supunere faţă de autoritate”. Indivizii sînt vulnerabilizaţi, autorităţile le oferă scheme ceva mai autoritare de rezistenţă: îndemnul la sacrificiu, promisiuni în numele onoarei naţiunii etc. Ei, iar aici încep să se adune scîntei: pentru că grupuri întregi defavorizate încearcă să-şi recupereze cît de cît din forţă negînd din ce în ce mai puternic poveştile autorităţii centrale. Citatul este din antologia de studii Psihosociologia crizei, mai exact din eseul unuia dintre coordonatori Jacqueline Barus-Michel. Celălalt coordonator este Adrian Neculau, iar subiectul tratat de cei 11 cercetători este mai mult decît inspirat.
Punctul de vedere psihosociologic este ţine mai ales de îngrijorarea acumulării unor tensiuni în diverse grupuri. Principala obsesie în cele cîteva studii interesante ale cărţii (sînt şi cîteva sforăitor-academice, fără mare relevanţă, dar nu despre ele vreau să vorbesc) este: posibilitatea de explozie, refularea exagerată a nemulţumirilor în rîndul unor anumite categorii, abuzul de presiune autoritară care poate veni în societăţi democratice obsedate mai nou de ordinea economică. Barus-Michel aminteşte pînă la urmă de o chestiune vitală uitată de guvernanţii 
obsedaţi de cifre şi atingerea ţintelor: „Conflictul reprezintă calea normală de gestionare a socialului, în timp ce criza e întotdeauna semnul negativităţii neluate în considerare, redusă la simpla acţiune”.
Mai simplu: tot ce auzim de cînd a început criza este o invitaţie la calm, la tăcere, la strîns din dinţi. Ce spun oamenii care se ocupă cu psihosociologia? Că cel mai rău e să-i forţezi pe oameni să tot bage sub preş: cu cît îi forţezi să îndure mai mult cu atît pericolul unor tensiuni neprevăzute e mai mare. Conflictul e bun! E bine să laşi să se desfăşoare controlat marile ciocniri de idei de viziuni şi să încerci să evoluezi aşa: acesta este sfatul pentru autorităţi pe timp de criză. Altfel, jocul devine riscant. Mai are rost să spun că prin Estul Europei şi nu numai se întîmplă exact invers?
Un studiu interesant este cel semnat de Septimiu Chelcea, cel care inventariază fricile românilor în ultimele decenii. Cum am trecut la frica pentru viaţă sau pentru libertate la frica pentru securitatea minimă financiară nu e foarte greu de explicat. Însă meditaţia asupra noastră trebuie să înceapă de aici. Acum 20 de ani eram compuşi din anumite frici. Astăzi locurile fruntaşe sînt ocupate de frici de natură economică mai ales sau foarte strînse de economic (apropo, de discuţia pe sănătate, frica de boală este una dintre cele mai mari, probabil şi din cauza cheltuielilor implicite).
Cele mai spectaculoase evoluţii (Chelcea are ca bază a studiului un sondaj CURS făcut în 2009) în piramida fricilor româneşti este frica pentru viitorul urmaşilor şi frica de pierderea jobului. Mai ales ultima are o explicaţie destul de simplă: ameninţarea cu şomajul e practic cel mai utilizat „bici” pentru mărirea performanţei în capitalism, conform lui Corey Robin, citat de Chelcea.
Aşadar, dacă vreţi o pauză de meditaţie asupra crizei din jur, antologia aceasta vă poate oferi măcar unele răspunsuri. Multe dintre ele deloc vesele, pentru că privesc psihologia de grup, a autorităţilor şi a angajatorilor. Vă veţi regăsi în unele scenarii cu siguranţă: mai ales acelea ale strînsului din dinţi – cum să temepraţi cît de cît fricile şi tensiunile crizei? Recomandarea „medicului” şi pentru cei conduşi, şi pentru lideri: mai bine insistaţi pe un conflict sănătos şi controlat şi pe o negociere cît de cît echitabilă, decît pe autoritarisme care se vor termina urît.