Cartea lui Guido Knopp, Războinicii lui Hitler, este mai mult decât o colecţie bine documentată de biografii ale principalelor figuri care au animat maşina de război a regimului nazist. În fapt, avem de-a face cu o cercetare transversală, incisivă şi extrem de sugestivă, a tipologiilor de acoliţi ai dictatorului, tipologii care depăşesc cadrul istoric al Germaniei naziste din perioada 1933-1945, prezentând similitudini cu cele întâlnite în alte state totalitare şi în alte epoci istorice.
Aşadar, este vorba despre o cercetare ce vizează nu atât identificarea criminalilor de război – pe aceasta a făcut-o deja Tribunalul de la Nürnberg –, ci a spiritului totalitar, în esenţa sa ultimă. Căci militarii ale căror biografii sunt urmărite în carte (Rommel, Keitel, Manstein, Paulus, Udet şi Canaris) sunt reuniţi nu numai ca urmare a împrejurării de a-l fi slujit pe Hitler, ci mai ales datorită complicităţii lor la construirea şi susţinerea mitului Führer-ului, „salvator genial al naţiunii germane“.
Cei şase generali a căror carieră, de pe băncile şcolilor militare prusace şi până în ruinele fumegânde ale celui de-al Treilea Reich, este urmărită în carte, nu ilustrează toţi acelaşi mod de 
a-l servi pe dictator. Guido Knopp, savant din noua şcoală istorică germană, împreună cu colaboratorii săi (citaţi la finalul Cuvântului înainte), a găsit câte o formulă definitorie pentru fiecare din ei.
Erwin Rommel, bunăoară, este Idolul, pentru că a fost singurul conducător militar căruia propaganda nazistă i-a construit un adevărat cult al personalităţii, rivalizând, la un moment dat, cu cel al lui Hitler însuşi. Dar şi pentru că, amestecat în complotul din 20 iulie 1944, a fost împins la sinucidere, ilustrând sinistru, prin moartea sa, opera preferată a Führer-ului, Amurgul zeilor.
Wilhelm Keitel, şef al Marelui Stat Major german, este Sluga: încă din anii norocoşi ai începutului războiului, când incompetenţa sa era acoperită de victoriile armatelor germene, subalternii îl porecliseră, totuşi, Lakaitel, lakai însemnând în germană tocmai lacheu.
Erich von Manstein este Strategul, întrucât a pus o impresionantă competenţă strategică în slujba unei maşini de război cinice şi criminale, dar şi din cauză că destinul său a dovedit că, pentru a fi om, nu este suficient să fii un bun profesionist: e nevoie, înainte de toate, de conştiinţă morală. Care lui Manstein, artizan al războiului de exterminare purtat împotriva Uniunii Sovietice, i-a lipsit.
Friedrich von Paulus, pe de altă parte, este Prizonierul. Şi aceasta, nu numai pentru că a fost luat prizonier la Stalingrad, pecetluind astfel, simbolic, pierderea războiului de către Germania. Cu multă subtilitate, Knopp arată că prizonieratul lui Paulus a constat în altceva: ca şi Manstein, Paulus a fost prizonierul obedient al spiritului agresiv şi militarist prusac, prizonierat care i-a amorţit conştiinţa morală şi l-a dus până în pragul dezastrului.
Ernst Udet, marele as al aviaţiei germane, este în carte Aviatorul. El ar fi putut fi un Rommel, dacă aviaţia germană ar fi fost atât de bună pe cât se spunea şi dacă regimul nazist n-ar fi mizat pe obedienţă şi propagandă. Excelent pilot, Udet a fost un extrem de slab şef al sectorului tehnic al aviaţiei, post care presupunea solide cunoştinţe inginereşti şi experienţă industrială, nu acrobaţii aeriene. Incompetenţa sa, împreună cu slăbiciunile de caracter, l-au împins la sinucidere, iar Goering, copărtaş la dezastrul aviaţiei germane, i-a aruncat, postum, în cârcă toată responsabilitatea înfrângerii.
În sfârşit, Canaris, de departe cel mai enigmatic personaj al Germaniei naziste, este Conjuratul. Conjuratul şi nu Rezistentul, deoarece, în ciuda miturilor care s-au vehiculat după război, comploturile lui Canaris nu au vizat niciodată înlăturarea regimului nazist. De altfel, şeful spionajului german nu a mers până la capăt în nici una din conjuraţiile în care a fost amestecat, nici măcar în cea din 20 iulie 1944, din cauza căruia avea să îşi piardă funcţia şi, într-un final, viaţa. Şi în cazul lui, micile informaţii pe care le strecura Aliaţilor nu acoperă complicitatea la marile crime ale regimului nazist, de care, probabil, era informat (prin natura funcţiei sale) la fel de bine ca Hitler.
Cercetarea lui Guido Knopp ese importantă pentru înţelegerea resorturilor umane care animă regimurile totalitare, întrucât coboară din zona informaţiei istorice aride către psihologiile celor implicaţi. Scrisă alert, ea se citeşte ca un roman istoric, cu toate că este solid documentată şi nu se abate nici un moment de la adevărul dovezilor incontestabile.
Răzvan Voncu, pentru BookMag