Am terminat unul şi l-am început pe-al doilea. Romanul terminat se numeşte Prizonierii crinului alb, romanul început se numeşte A pierde o chestiune de metodă şi sînt semnate de columbianul Santiago Gamboa. Poliţistele şi thrillerele sînt mici evenimente vinovate pentru mine. Fac uneori infuzii de le Carre sau King sau suedezi buni şi specializaţi în înfricoşarea micii burghezii (o autoare suedeză spunea că nu poţi inventa crime interesante decît din ţări pline de bunăstare – şi Gamboa e plecat din Columbia de mult timp în Vestul ultradezvoltat).
Am cu cărţile de acest tip scrise cu simţ de răspundere (talent şi inventivitate) o relaţie asemănătoare cu jocurile pe computer. Mă abţin să consum prea multe, pentru că altfel voi distruge căsnicie, job, scris şi tot ce mai contează. Îmi iau porţii mici pe care încerc să le ţin sub control.
Gamboa ştie reţeta. Are umor, chiar negru pe alocuri, descoperă mici universuri (mai ales în zona secte, grupuri stranii cu istorii şi mai stranii) pe care le plachează peste vieţile banale ale unor oameni „ca noi”. În Prizonierii crinului alb, avem de-a face cu un scriitor ratat delicios (un peruan cu origini chinezeşti într-o universitate americană care-şi aranjează cariera pe sub mînă), un ziarist la dietă şi gata să execute orice-i spune oricine (angajat la RFI, dar tot latinoamerican de origine). Mai apare cercetătorul neamţ foarte serios, sinolog de renume, cel care e rugat de soţie timp de 7 ani să meargă la Paris. Şi, cînd în sfîrşit se urneşte spre capitala franceză, găseşte urmele unui autor chinez misterios, întrerupe călătoria romantică şi fuge în Beijing.
Rom
anul thriller sau poliţist este bun nu dacă respectă reţeta, ci dacă pliază pe schelet viaţă adevărată, observaţie realistă viabilă. Gamboa e bun la asta. Nu întîmplător citează din Gombrowicz un pasaj în care scriitorii ranchiunoşi că nu sînt destul de citiţi sînt făcuţi praf. Gamboa e fascinat de propriile personaje, mici matrice contemporane ale alienării. Aşa de fascinat încît, în complicitate cu noi, grăbeşte şi dă de gard deznodămîntul. Fascinantă e tema care agită personajele – bun prilej şi de frecat wikipedia şi cîteva reviste de încredere – o sectă misterioasă care coboară din 1900 – luptele „boxerilor” chinezi cu „invadatorul străin” şi măcelul ce-a urmat. Gamboa inventează un manuscris misterios care i-ar fi animat către uciderea creştinilor pe boxeri. Scriitorul Wang Mian pare un personaj ficţional (există un artist chinez cu acest nume, dar din secolul 14) – spun „pare” pentru că chiar n-am acces la cultura chineză. Acest Mian ar fi scris textul de căpătîi pentru secta cu pricina care tulbură subteranele chinezeşti.
Gamboa e inventiv, e amuzant, scrie tonic, e alergic la orice urmă din turnul de fildeş al sciitorului prea ambiţios. O să termin şi al doilea roman cu plăcere.