Mariano Martín Rodríguez este un cercetător spaniol interesat și de manifestările SF-ului din țara sa. Interesat, după câte observ, mai puțin de fenomenul fandomial (mișcarea suporterilor, fanzine și alte publicații specializate, dispute de grup și intergrupuri) și îndeosebi de aspectele creației, de opere și scriitori. Un studiu de-al său publicat în revista Foundation (nr. 110/iarna 2010) se ocupă de SF-ul spaniol și receptarea lui până la războiul civil din 1936. O perioadă, așadar, clasică pentru „romanțul științific“ european și nu e nicio surpriză să descoperim, inclusiv în peninsula iberică, acest gen de literatură descinzând din vechile modele de utopie, din Swift și Voltaire, dar și din modele necanonice, de utopie modernă, precum cele imaginate pe pragul dintre secolele XIX și XX de H.G. Wells sau Samuel Butler.
Wells, în special, a avut în rândurile intelectualilor spanioli o influență promptă și durabilă, tradusă inclusiv în replici „la vedere“ ale unora dintre subiectele lui (subiectul eloi și morloci, bunăoară, din Mașina timpului), dar, curând, în creații mai subtile, capabile să pună în evidență originalitatea autorilor spanioli. Analiza lui Mariano Martín ne arată un lucru important, și anume: că, pe traseul temporal cercetat de el, ficțiunea speculativă bazată pe idei științifice era integrată pe deplin curentului principal al literaturii; lucru dovedit și de creația propriu-zisă, și de receptarea ei. Operele de gen, ni se spune, nu erau mai prejos ca realizare artistică și valoare decât cele din mainstream-ul literar al Epocii de Argint spaniole, începută pe la 1900 și terminată brutal odată cu izbucnirea Războiului Civil.
Cam așa s-au întâmplat lucrurile în întreaga Europă. Modelul wellsian și ale celorlalți pe care i-am amintit, chiar dacă n-au dispărut cu totul, au rămas oarecum periferice pentru SF-ul de după cel de-al Doilea Război Mondial, când, odată cu industriile menite să refacă din punct de vedere economic Europa occidentală, a pătruns în zonă, masiv și copleșitor, și industria SF-ului american. Decăzut din condiția sa de literatură respectabilă, SF-ul spaniol, ca și cel francez, german, italian, s-a văzut integrat brusc în „ghetou“, unde alte mode și modele reușeau fără dificultate să se impună. Lucrurile nu trebuie neapărat deplânse, ci explicate, deoarece fiecare perioadă își are caracteristicile ei și reușitele, vârfurile sale valorice. Chiar invadat de superficialitatea aventuroasă stârnită de modelul Edgar Rice Burroughs și de cohortele de producători ce i-au urmat maniera de-o parte și de alta a Atlanticului, SF-ul, tot așa, pe ambele părți ale oceanului, a reușit treptat să-și descopere un chip mai „uman“ și să contribuie la experiențele actuale ale literaturii, la sintezele operate în spațiul general al creației contemporane.
La noi, anticipația a început după același tipar, cu modele din utopia literară și socială, apoi, curând, cu un ochi ațintit spre Jules Verne și altul spre Wells. Abia prin anii ’30 din secolul trecut avem dovezi că ea s-ar putea lega de curentul mai larg al literaturii tradiționale, prin Felix Aderca și alți câțiva scriitori preocupați de fantastic: Minulescu, Cezar Petrescu, Eftimiu, Victor Papilian, Oscar Lemnaru, cu scrieri ce fac echilibristică între genuri și nu întotdeauna pătrund, ca valoare, în fondul lor principal de lucrări. Ce s-a întâmplat după Războiul Mondial este iarăși știut, chiar dacă diferă de experiența cunoscută de SF-ul european occidental. În Est, influența venea de la Moscova, și nu de la început sub forma unor modele de autori SF (deși nici aceștia n-aveau să lipsească, în primul rând Ivan Efremov), ci ca model de ideologie, fapt ce impunea pentru anticipații o doctrină comunistă reflectată până la capătul timpului. Cu toate acestea, scrierile cu aspect literar și valoare estetică nu ne-au lipsit, deoarece SF-ul nostru de după 1950 n-a rămas exclusiv în seama veleitarilor secretați de gen, ci s-a bazat și pe scriitori deja formați în mainstream, dar migrați spre teme SF. În paralel cu modelul Efremov, pe la începutul anilor ’60 ne-am recuplat temeinic la modelul Wells, ale cărui romanțuri științifice le-au tradus profesioniști precum Mihu Dragomir și Victor Kernbach. Când Bradbury a apărut în românește cu Fahrenheit 451 și cu povestirile din culegerea Aici sunt tigri, a fost sărbătoare.
Moda americană s-a impus aici abia după 1990, când editurile, multe dintre ele specializate pe „nișă“, și-au putut face strategiile tematice și comerciale care le-au priit. În câțiva ani, segmentul „vârstei de aur“ a fost epuizat, urmat de lista cărților câștigătoare de premii Hugo, Nebula, Locus etc., ceea ce arată că editorii noștri încă mai erau preocupați să impună niște modele intrate în topuri dincolo de Ocean. Pe lângă acestea, însă, ca supte de curent, au pătruns destule cărți mediocre scrise de autori importanți în momentele lor de mai slabă inspirație, ca să nu mai vorbim de cărțile autorilor de duzină. Sincronizarea ajunge „la milimetru“, americanii sunt traduși și publicați în România aproape concomitent cu apariția romanelor originale în State, ceea ce amintește de situația cunoscută de Europa occidentală imediat după război. Febra publicării SF-ului anglo-saxon pune adesea în imposibilitate selecția exigentă, dând în schimb cititorilor o iluzorie satisfacție că pot fi la curent cu tot ce se întâmplă în ograda „fratelui mai mare“, sentiment dublat de convingerea că nimic din ceea ce se produce în ograda proprie n-ar mai prezenta interes. Snobism în ghetou, dar ce fel de snobism mai poate fi și acesta? Cineva spunea recent pe un blog că a trebuit să intervină criza asta de care se plânge toată lumea, ca să înțelegem că se mai scriu cărți de valoare și în SF-ul românesc. Unele tributare modelelor americane recente, altele nu. Ceea ce nu-i neapărat o scădere.