Fără să fiu răutăcioasă, mie mi se pare că George Raymond Richard Martin arată ca Moș Crăciun…în perioada mai relaxată a anului. Și mi se pare uimitor cum cineva care arată atât de pașnic și prietenos poate să imagineze o intrigă supercomplicată, cu sute de personaje și zeci de conflicte în care sângele e împrăștiat cu generozitate. Saga lui Martin, Cântec de gheață și foc, creează dependențe periculoase, o să vedeți în ce fel.
Martin mărturisea într-un interviu că le datorează multe scriitorilor fantasy J.R.R. Tolkien, Robert E. Howard, Jack Vance, Fritz Leiber și celor de ficțiune istorică Thomas B. Costain, Mika Waltari, Alfred Duggan, Nigel Tranter, Maurice Druon, de la care a învățat cum să pondereze acțiunea, cum să introducă elementele fantastice, cum să se documenteze și multe altele. Eu cred că și-a făcut temele foarte bine, pentru că deja este liderul mondial al genului fantasy.
Am început să cochetez cu ideea de a-l citi pe Martin când a apărut primul volum din saga Cântec de gheață și foc, Urzeala tronurilor. Am renunțat la idee când am aflat că mai urmează multe, promițându-mi că o să le citesc atunci când le voi aduna pe toate. O greșeală. Un volum are cam o mie de pagini (mai mult sau mai putin cu vreo 250, depinde de volum) și, din clipa în care ai început să citești, nu te mai poți opri. Chiar dacă e o saga care pare a avea un public țintă exclusiv masculin, iubitor de adrenalină și de sânge vărsat, cred că și femeile pot aprecia o intrigă interesantă și o suită de personaje bine croite. Însuși motivul de inspirație al seriei este unul ambivalent, Războiul celor două roze, seria de războaie civile care au sfâșiat Anglia în secolul al XV-lea, între casele York (având pe blazon trandafirul alb) și Lancaster (cu trandafirul roșu pe blazon).
Am adunat până acum cinci volume – Urzeala tronurilor, Încleștarea regilor, Iureșul Săbiilor, Festinul ciorilor și Dansul dragonilor –, sunt la zi. Știu că George R.R. Martin mai pregătește două (The Wings of Winter și A Dream of Spring), dar măcar să mai reduc din handicap, ca în sport. Așadar, am început primul volum, am uitat de casă-masă-copil-soț timp un weekend; scenariul s-a repetat cu următoarele. Să citești Cântec de gheață și foc este ca și când ai participa la un recensământ perpetuu în ținuturile Westeros. Cele șapte mari case se luptă între ele, încheie și desfac alianțe cât ai da pagina și la un moment dat ajungi să pierzi șirul. Doar la primul volum, căci apoi te vei obișnui cu stilul lui Martin. Fiecare dintre cele șapte case are amestecul ei bine temperat de bine și rău, însă unele înclină evident către partea întunecată. Lupta pentru supremație n-a fost niciodată mai sângeroasă, nu-mi amintesc să mai fi citit atâtea descrieri de trupuri sfâșiate, cranii despicate, mațe risipite, mutilări, flagelări, vânătăi nenumărate. Martin pare a avea un ciudat simț al democrației beligerante, căci nici femeile nu sunt scutite de pumni, săbii și alte tăișuri…și de cele mai multe ori o încasează din nimic.
Un sfat de mare importanță, dacă încă nu ați citit saga: nu vă atașați de personaje, Martin le ucide peste câteva capitole…sau zeci de capitole, în cazul celor care i-or fi plăcut lui mai mult. Așa am pățit eu cu Ned Stark, liderul unei case care ajunge să fie Mâna Regelui – un fel de prim-ministru, însă sfârșește groaznic pentru că a subestimat puterea intrigilor și farmecelor feminine. Mi-au mai plăcut și Tyrion Lannister (fratele reginei, un pitic cinic, dar cu suflet bun), Jon Snow (bastardul lui Ned Stark, un cavaler desăvârșit) și rebela lui soră Arya, dar și Daenerys Targaryen (ultima descendentă a Dragonilor, o prințesă exilată, care se călește și se construiește ca lider de la un capitol la altul). Chiar așa, urmăriți-o pe Daenerys, este personajul cu cea mai frumoasă evoluție! Chiar dacă este un fantasy cu rădăcini istorice, această serie are pasaje care pot fi citite şi ca un lecţii de leadership. „Să-i cunoşti pe cei ce te urmează şi să-i laşi să te cunoască“ este un sfat de bun simţ, valabil în toate timpurile, în realitate sau în ficţiune, însă din păcate ignorat de liderii moderni. „Mintea are nevoie de citit precum sabia de tăiş“ – aici cred că nu mai e necesar vreun comentariu, lucrurile sunt foarte clare.
S-a spus despre scriitura lui Martin că este întunecată, melancolică, depresivă. Eu nu am văzut-o deloc aşa. Da, e cam prea sângeros pentru gustul meu, da, a acordat mai multă atenţie şi mai mult spaţiu personajelor masculine, dar la naiba, vorbim de războaie. Însă e un scriitor foarte atent la micile detalii şi la construcţia fiecărui personaj. Poate de aceea seria a fost atât de uşor de transpus pe ecran, cu un succes atât de mare şi fără să se abată prea mult de la linia originală. Un cititor are la dispoziţie atât de multe detalii despre un personaj încât aproape că îl poate simţi, se ataşează de el…până ce Martin îl ucide. Mie mi-au plăcut și pasajele gastronomice, în care autorul descrie cu lux de amănunte fiecare fel servit și fiecare licoare însoțitoare. Cred că e un mare consumator de miere, căci vinul e îndulcit cu miere, friptura de vânat are un strat de miere deasupra, miere se pune pe rană, deserturile sunt și ele tot cu miere…
Şi eu mai apreciez ceva la el: simţul umorului. Chiar dacă în carte se dau lupte pe viaţă şi pe moarte şi personajele se suspectează care mai de care de ipocrizie şi trădare, autorul a inserat mici interludii amuzante, aşa cum e şi scena în care tânărul (şi antipaticul şi infatuatul) rege Joff încearcă să îşi arate talentele de vânător: „Regele vânează iepuri cu arbaleta. Iepurii câştigă“.
Foto scriitor: Nick Briggs