Deși pare inofensiv și acum e legat mai degrabă de cele sfinte ale ortodoxiei, busuiocul are o istorie fascinantă. Se spune că Salomeea a ascuns capul lui Ioan Botezătorul într-un vas cu busuioc, pentru a estompa mirosul descompunerii. Grecii și romanii credeau că busuiocul crește doar dacă la plantare strigi blesteme inimaginabile și urli. De asemenea, la greci, doar capetele încoronate aveau dreptul să culeagă busuioc; dacă erai un om rău și miroseai busuioc, îți creștea un scorpion în cap. În India, planta de busuioc este sacră, fiind închinată zeilor Krishna și Vishnu și prezentă în fiecare casă. Fiecare credincios hindus trebuie să plece din lumea aceasta purtând o crenguță de busuioc pe piept, aceasta fiind pașaportul său către paradis.
Busuiocul (Ocimum basilicum) este originar din India, Iran, zona asiatică și se se cultivă în Franța, Italia, Grecia, Maroc, Statele Unite, Asia, Orientul Mijlociu.
Istoric: Se cunosc mai mult de 60 de varietăţi ale busuiocului, în funcţie de zona geografică în care această plantă creşte. Cel din zona europeană, cunoscut ca busuiocul dulce mediteranean, a fost folosit în bucătăria antică romană, importat se pare din India, unde el se cultiva de circa 5.000 de ani. Varietatea asiatică are un miros şi gust diferit de cel mediteranean, mirosind intens a lămâie, iar cel african are miros şi gust de camfor. Cuvântul care-l defineşte, basilicum, îşi are rădăcina în grecescul basileus, însemnând “rege”, fiind considerat de diverşi autori rege al ierburilor aromate. Legat de începuturile creştine ale Europei, busuiocul a fost folosit în Biserica Catolică şi apoi exclusiv în Biserica Ortodoxă (Bulgaria, Grecia, România, Ucraina, Moldova, Bielarus, Georgia, Muntenegru, Serbia, Rusia) în procesiunile de cult religios pentru sfinţirea apei sau în altarul bisericilor, fiind, alături de tămâie, un element de simbolistică şi purificare a spaţiului profan sau sacramental. 
Biserica creştină din secolul al IV-lea l-a utilizat ca plantă sfântă însoţitoare pentru procesiunile religioase odată cu creştinarea romanilor din timpul domniei Sf. Împăraţi Constantin şi Elena (325 d.Hr.) şi se crede că a fost descoperit în locul în care s-a găsit Sfânta Cruce. Unii autori îl consideră ca o punte miraculoasă între medicină – hrană – spirit (sau tradiţie).
Indicaţii de utilizare: Busuiocul este o plantă anuală, cu frunze verde-intens, ce creşte până la 50 cm înălţime. Mirosul şi gustul sunt datorate uleiurilor esenţiale pe care le conţine. De la planta de busuioc se utilizează în scopuri alimentare doar frunzele, preferabil în stare crudă, verzi, iar în sezonul rece, uscat sau mai indicat congelat după ce, în prealabil, înainte de congelare a fost opărit. Frunzele mai pot fi saramurate împreună cu o cantitate mică de ulei de măsline.
În general este utilizat la sfârşitul perioadei de pregătire a hranei, deoarece temperaturile ridicate evaporă uleiurile esenţiale ce dau aromă frunzelor. Cea mai rafinată formă de utilizare a busuiocului pentru europeni este cea sub formă de pesto italian, un amestec tradiţional al genovezilor (Liguria), reprezentat de un sos din frunze verzi de busuioc, usturoi, sare, boabe de pin prăjite, parmezan şi ulei de măsline, toate tescuite uşor şi apoi amestecate viguros. Francezii din zona Provence prepară supa denumită pistou, o supă tradiţională de vară în care frunzele verzi sunt bine zdrobite înainte de a fi incluse în amestecul din supă. Formele asiatice sau cele africane au gustul şi mirosul total modificate (de lămâie sau de camfor) şi sunt utilizate pentru diferite alimente specifice culturilor respective, mai ales pentru aromarea supelor sau a cărnii de provenienţă diferită. În aceste zone sunt folosite şi seminţele de busuioc pentru preparea unor băuturi răcoritoare sau a anumitor dulciuri. Cele mai elaborate utilizări ale formelor asiatice de busuioc sunt cele folosite în Vietnam şi în mod special în bucătăria thailandeză, unde gustul şi mirosul acestuia variază de la cel de lămâie la cel de anason şi este folosit atât la salate, cât şi ca adaos final la diverse mâncăruri din carne.
Efectele terapeutice: Varietatea mare de busuioc aduce cu sine şi o diversitate de uleiuri eterice în conţinut, acestea fiind cele care dau gustul şi aroma frunzelor. Astfel, pentru varietatea europeană, aroma puternică de cuişoare este dată de eugenol, (descrisă la cuişoare), iar pentru varietăţile asiatice, gustul şi mirosul de lămâie sunt datorate citralului (limonene). Pentru variantele africane, gustul şi mirosul de camfor, sunt datorate camforului şi camfenelor.
Sunt o mulţime de date prezentate în literatura de specialitate privind uleiurile esenţiale din busuioc. Toate au demonstrat că uleiurile din busuioc au un puternic efect antioxidant, antimicrobian, antiviral şi anticanceros. În plus în experimentele pe animale s-a constatat că scade agregarea plachetară (coagularea sangvină).
În mod tradiţional acesta este folosit în sezonul rece în afecţiuni afrigore, pentru intensificarea transpiraţiei şi eliminarea mucusului din căile respiratorii superioare. Are efect sedativ în tratarea stresului şi astmei. Fiind un antispasmotic al sistemului digestiv, calmează durerile de stomac, balonarea şi anorexia. Este vermifug şi îndepărtează insectele. Posedă proprietăţi narcotice certe. O listă lungă de calităţi nutriţionale si terapeutice care îl recomandă pentru a fi ţinut mereu aproape în bucătăria şi farmacia casei. Este indicat şi pentru conducătorii auto ce suportă, cu greutate, dificila lumină specifică în perioada de seară târzie înainte de instalarea nopţii, extrasele de busuioc reducând efectele de hemeralopie.
Precauțiuni în utilizare: Busuiocul conţine estragol, substanţă cu caracter estrogenic în experimentele efectuate pe şoarecii de laborator. Nu se cunosc asemenea efecte la om, dozele ar trebui să crească de 1.000 de ori pentru a apărea fenomene similare, practic imposibil de realizat prin cantităţile folosite în practica culinară sau medicală.