Paulo Coelho este, în acelaşi timp, şi cel mai popular, şi cel mai hulit scriitor contemporan. Unii îşi pun citate din opera lui ca status pe Facebook, alţii îl acuză de falsă spiritualitate. Unii îl numesc arma comercială numărul 1 a literaturii din toate timpurile, alţii îl laudă pentru că a găsit calea de a comunica în cel mai eficient mod cu masele. Că i-a făcut să citească şi pe cei care nu deschiseseră în viaţa lor o carte. Dar şi că talentul său scriitoricesc nu este altceva, de fapt, decât o tonă de accesibilitate şi un marketing foarte bine direcţionat.
Juan Arias şi-a propus să-l rupă pe Coelho din scaunul de autor şi a discutat cu brazilianul despre câte în lună şi în stele, mai puţin despre cărţile sale, mai mult despre el însuşi, ca 
pasager prin această lume. Au scos la iveală împreună începuturile, amănuntele mai puţin ştiute de publicul care a înghiţit cu lăcomie Veronika se hotărăşte să moară sau La râul Piedra am şezut şi-am plâns. Evident, cititorul acestor Dialoguri cu Paulo Coelho trăieşte în continuare cu bănuiala că până şi aceste dezvăluiri, în marea lor parte spectaculose şi incitante, reprezintă tot o manevră consumeristă dibace camuflată în sinceritatea unor confesiuni între prieteni.
De pildă, din cartea de mărturisiri şi discuţii libere aflăm că, înainte de a decide că trebuie să devină scriitor, Paulo Coelho a practicat magia neagră. Pentru cine are chef să creadă, se spune că brazilianul stăpânea oareşce puteri – putea aduce ploaia. Mai târziu în viaţă a descoperit calea dumnezeirii, pe care a ales s-o îmbunătăţească în felul său. A trăit şi experienţa nebunului – mai mult sau mai puţin autentică – deoarece familia sa l-a băgat într-un ospiciu, confundând tinereţea isterică şi explozivă cu o afecţiune mentală gravă.
Şi viaţa privată a lui Coelho este privită prin microscopul lui Juan Arias. Scriitorul maselor se află la a patra căsnicie şi are viziuni interesante asupra traiului alături de o femeie. „Toate au fost mai bune decât am fost eu cu ele… De-asta nu-mi place felul în care religiile i-au furat lui Dumnezeu chipul feminin, alcătuit din compasiune, din dragoste de viaţă, de oameni şi de lucruri“, se confesează Coelho.
Viaţa lui, povestită de sine şi cerută prin întrebări de către Juan Arias, pare în sine un roman poliţist, un thriller, un mistery. Pe locuri un horror. Pare plină, atât de plină încât devine chestionabilă pe alocuri. Ca orice viaţă. Este omul care a cunoscut tortura, care şi-a modificat în totalitate sistemul de simţire în raport cu divinitatea şi care se teme, ca oricare dintre noi, să nu-şi piardă prietenii în urma schimbărilor.
Cartea aceasta despre viaţa lui Paulo Coelho, filtrată prin cuvintele lui Coelho însuşi, mi se pare mai valoroasă şi mai atrăgătoare decât majoritatea cărţilor scrise de el. Este povestea drumului coacerii unui domn, azi în vârstă de 64 de ani, o coacere îndelungă, nuanţată, multilaterală şi, în definitiv, înţeleaptă. Acest domn este un bărbat fascinant, care a trăit multe şi, probabil, a şi inventat multe, pentru că imaginaţia pare a fi în slujba sa mai mult decât norii din care comanda, odinioară, ploaia. Merită radiografiat, indiferent că ne ating în vreun fel sau nu cărţile sale.