Adrian Georgescu este jurnalist și scriitor. Este acid, este amuzant, este sclipitor. Am stat de vorbă cu el și a fost sincer. Pot să garantez pentru asta, pentru că este un prieten bun. Pe Adrian îl puteți regăsi ca autor al cărții Câteva sfârșituri de lume, dar și în Gazeta Sporturilor, ca editorialist. Dacă doriți să râdeți cu toată gura, dar să vă și puneți niște întrebări amare depre lume, savurați-l, măcar o dată în viață, pe Adrian Georgescu.
Ce cărţi ai mai citit în ultima vreme?
În ultimul timp, i-am descoperit pe Cormac McCarthy şi pe Terry Pratchett, autori extrem de diferiţi între ei, autori de apocalipse. Mai frumoasă e însă redescoperirea. Îi redescopăr pe povestitori, de la Twain până la Cehov, pe creatorii de lumi Salinger şi Cortazar, pe cei care avansează mascaţi în scriitori, dar sunt mai mult de-atât, anume Canetti şi Hesse.
Dar cartea pe care ai scris-o tu, Câteva sfârşituri de lume, ai recitit-o vreodată? Măcar de curiozitate?
De vreo opt ori, incluzând aici şi citirile de „perie“, dinaintea predării finale. Exerciţiu nerecomandat, căci ce îmi suna bine ca ritm, stil şi muzicalitate atunci când scriam, la recitire devenea bolovănos şi pretenţios. Evident, nu mai puteam schimba nimic.
Cărţile au viaţa lor, trăiesc şi ele acolo, în raft. Personajele se mişcă altfel de-a lungul vieţii noastre, dar mai degrabă întineresc în loc să îmbătrânească. Uite, Madame Bovary. La fiecare recitire mi se pare ceva mai veselă, cu un plus de maliţie şi de hotărâre, mă aştept ca la următoarea recitire să o găsesc înscrisă într-o ligă feministă.
Ce este mai greu – să transpui umorul în cuvinte astfel încât să fie înţeles de multă lume sau să scrii despre sportul românesc în fiecare săptămână?
Nu-mi pun problema receptării şi a eficienţei comunicării în scris. Dacă aş lucra în publicitate, aş face-o. Într-o carte şi chiar într-un articol nu-mi fixez însă ţinte de rating, niveluri de comprehensibilitate. Ar fi şi inutil. Cititorii sunt mai inteligenţi decât credem. Încă!
Ambele operaţiuni sunt uşoare pentru că sunt plăcute. Problema e că şi umorul, şi sportul dispar încet din România. Deja facem presă de ficţiune, trăgându-i esenţialului covorul de sub picioare, dar nu ne dăm seama.
Care sunt avantajele/dezavantajele trecerii de la statutul de jurnalist la cel de scriitor?
Sunt două feţe ale aceleiaşi monede, două forme de exprimare – să nu le spun meserii – care încep deja să nu mai semene între ele. Eu, ca şi tine, am învăţat însă multe din presă, care înainte se baza pe cuvânt şi mai puţin pe imagine. Acum, proporţia se inversează, e o trecere către o altă formă de exprimare şi de receptare, către un limbaj mai direct. Şi imaginea e însă importantă. Faptul că am scris reportaje, de pildă, m-a învăţat să văd totul filmic şi să preţuiesc amănuntele. Aşa contraatac când apar crizele de inspiraţie. Când ajung într-un punct în care se lasă ceaţa, nu încerc s-o străpung. Încep să-mi imaginez cele ce am scris ca pe un film şi dau „play“. Las personajele să se mişte singure, încotro au chef, şi ele merg singure mai departe. Momentul ăsta e cumva redat în ultima povestire din Câteva sfârşituri de lume, o combinaţie între filmul noir şi San-Antonio, totul stropit cu vodcă.
Care sunt principalele temeri ale unui tip când scrie o carte?
Că o va termina, realizând permanent că ar fi putut să o scrie mai bine. Că ideile care i se rotesc pe deasupra capului ca nişte corbi sunt mai bune decât cea pe care o trece atunci pe hârtie, iar aia e doar o momâie, o sperietoare.
Care a fost reacţia faţă de cartea ta care te-a surprins cel mai mult? – de la vreun fan, scenarist, amic, nevastă…
Nu o reacţie anume m-a surprins, ci faptul că fiecare reţine din carte altceva. Unora le place capitolul cu apocalipsa maşinilor, altora cel cu dragostea dintre două particule subatomice. Doamnele, în general, au apreciat capitolul trist, cu oamenii care nu mai pot să moară, domnii pe cel cu sexul virtual. Interesant e că nimeni nu a remarcat ceva ce mi se părea evident. Şapte dintre cele nouă capitole conţin de fapt povestiri de cuplu, cu Adam şi Eva în diferite variante.
Ce oameni te-au inspirat? Deştepţii, proştii, leprele, cei integri?
Mai degrabă proştii. Există zeci de forme de prostie, în timp ce inteligenţa e numai una. O asemenea diversitate e fascinantă, nu ai cum să n-o respecţi şi să nu simţi faţă de ea o formă de tandreţe. Dacă te urmăreşti cu atenţie, mari cărţi se întemeiază pe forme derivate ale prostiei, Orbirea lui Canetti, majoritatea cărţilor lui Kafka, Bouvard şi Pecuchet a lui Flaubert, Bibliografia generală a lui Mircea Horia Simionescu, Conspiraţia imbecililor a lui Toole.
După prima carte, ce învăţături ai tras pentru cartea cu numărul 2?
Că va fi altfel. Că frazele lungi sunt riscante ca naiba, dar că merită riscul. Că nu mă pricep la dialoguri. Mai ales, că sunt idei la care trebuie să renunţ.
Mi se pare mie sau ai dorit să începi un gen nou în literatura de pe la noi? Eu nu am citit nimic asemănător.
Deloc. Sunt influenţat de mari scriitori români, cărora contemporanii le-au acordat 1 la sută din atenţia şi preţuirea pe care le meritau. Mircea Horia Simonescu, Costache Olăreanu, Mircea Nedelciu, Monica Pillat şi Leonida Neamţu sunt doar câteva exemple. Pe lângă aceşti oameni, eu sunt la bastonaşe. La primul bastonaş, de fapt.
Ce te sensibilizează, ce te inspiră din lumea din jurul tău?
Lucrurile mici. De acolo încep sfârşiturile de lume.
A scrie o carte în România zilelor noastre este un act de curaj. Tu cum te-ai simţit în rolul de debutant literar?
După mine, curajul nu e să o scrii, ci să încerci o publici, pentru că, dacă nu eşti deja un nume mai mult sau mai puţin cunoscut din media, nu ai mari şanse.
Eu m-am distrat scriind-o şi m-am distrat promovând-o, dar am avut noroc.
Ce soartă, ce viitor crezi că are literatura română de azi?
Păi, să ne uităm în trecutul nu foarte îndepărtat. Generaţia noastră nu prea are habar de scriitorii de care vorbeam mai sus, la care mai putem adăuga o grămadă. Şi la noi totuşi ajungeau cărţile.
De pildă, primul mare noroc din viaţa mea a fost că aveam o bibliotecă mare în casă, în care se aflau cărţi esenţiale pentru copii. Băieţii din strada Pal de Molnar Ferenc şi Cireşarii lui Constantin Chiriţă sunt cunoscute, însă cu adevărat importante sunt cărţile pe care tu le descoperi, fără să fi auzit de ele ori să-ţi fi fost recomandate. Pentru mine, acestea au fost Corabia timpului de Monica Pillat şi Aventură şi contraaventură de Leonida Neamţu, apoi, mai târziu, Bibliografia generală a lui Mircea Horia Simionescu.
Cum să descoperi însă comori unde nu există? E nevoie de un noroc infinit. De aceea, cred că scriitorul român al viitorului va fi un hibrid între scriitorul clasic şi comunicatorul multimedia, un echilibrist desăvârşit, capabil să jongleze, mergând pe sfoară, cu un măr, un laptop şi-o scrumieră, în timp ce spune publicului o povestioară motivaţională, care cuprinde un banc deocheat şi plasare de produse. Totul, în timpul unui talk-show. Probabil, în 97% din cazuri, în România se va încerca rescrierea Străinului şi va ieşi din ce în ce mai prost. În cele 3 la sută rămase, ca un soi de dobândă la speranţă, aştept cărţile lui Radu Paraschivescu, Filip Florian, Iulian Tănase, Petre Cimpoeşu, precum şi noile peripeţii ale unei pisici numite Olga.