La 25 de ani m-am trezit pe un continent străin. Era soare, cald, multe mașini de teren, drumuri cu benzi galbene, multă muncă și multă oboseală.
Dacă am înțeles ceva din America, atunci am înțeles că indiferent de locul în care te duci, lumea e un amestec de bine și rău, nu ai timp să te agăți de partea bună a lucrurilor, cum n-ai timp nici să te temi ca lumea de ceva sau de cineva. Bucătăreasa blondă cu arsuri pe mână de la tigăi a fost înlocuită de un tip obsedat de cuțite, iar când acesta și-a dat demisia, în locul lui a venit un redneck căruia nu-i plăceau românii și făcea glumițe în slang, crezând că nu-l înțelegem. Oamenii vin și pleacă și asta se simte cel mai tare în timpul sezonului, când un ospătar are trei luni la dispoziție să-și maximizeze profiturile.
Singurii de care poți să te apropii sunt cei care sunt aici de-o viață, ei rămân și iarna să spele vasele după cei cincizeci de clienți care coboară duminica din casele bine încălzite ale micului orășel din New England. Ei nu-și vor întemeia niciodată o familie și nu-și vor cumpăra nici mașină, chiar dacă în America să n-ai mașină înseamnă să fii mort. Ei sunt cei de care toată lumea râde, pe care toată lumea îi protejează, pentru că ei nu sunt în competiție. Așa cum nici noi, românii care am lucrat acolo, nu eram în competiție. Exista competiție doar între noi, dar asta nu interesa pe nimeni.
Un astfel de om era Lyman. Am lucrat în acelasi schimb cu el de atâtea ori, încât replicile din desene animate pe care le tot repeta, scrâșnind din dinți, când se enerva, au devenit pentru mine un fel de a doua voce din cap. Într-o zi eram în vestiar, ne puneam șorțurile și ne pregăteam să intrăm în schimb, când în încăpere a intrat o ospătăriță blondă, s-a descălțat în grabă și s-a urcat pe masa metalică de acolo. Spunea că i-a intrat o așchie în talpă și încerca să și-o scoată. Lyman stătea lângă ea, o întreba dacă o doare, mai băga câte o replică de-a lui și râdea. Se uita atât de intens la talpa tipei, încât am simțit nevoia să ies tiptil din vestiar. Era ceva foarte intim și cald acolo, deși nu cred că tipa observase acest lucru. Odată am insistat să vină și el la una din petrecerile ținute la casa Anișoarei, unde stăteau în chirie o parte din români. La un moment dat stăteam afară pe terasă și povesteam despre ce-o să facem după ce vom pleca de aici. Unii voiau să vadă New York-ul, alții voiau pe Coasta de Vest. Lyman ne-a sfătuit să avem grijă când mergem cu metroul prin New York, că e plin de golani și că unii au încercat să-l fure, dar el și-a ascuns banii în talpa pantofilor. Se aprinsese foarte tare, îi înjura pe ăia de parcă ar fi fost din nou acolo, lângă el. Îi făcuse. Îmi era greu să-mi imaginez că cineva ar vrea să-l tâlhărească pe omul ăsta îmbătrânit prematur de la băutură și muncă grea, încălțat mai mereu cu niște pantofi găuriți, îmbrăcat cu nu tocmai cele mai bune haine. În timp ce povesteam, ne pasam unul altuia pet-ul de un galon cu tequila. Unul dintre băieții de acolo s-a strâmbat și a zis că el nu bea după Lyman. Era din Timișoara parcă, student la drept, un viitor avocat de succes, sunt sigur. Ne-a întrebat, pe mine și pe un alt coleg român care lucra la același restaurant, de ce l-am adus pe boschetarul ăsta aici. M-am abținut cu greu să nu-l plesnesc.
Mai târziu, când mai aveam doar câteva săptămâni de stat în Camden, eu și colegul meu, Paul, ne-am gândit să-i cumpărăm niște încălțări lui Lyman, să nu mai umble cu adidașii ăia rupți. Ne-am răzgândit de mai multe ori, ba pentru că ce-am găsit ni s-a părut prea scump, ba pentru că ne-am gândit că n-o să aprecieze. Odată l-am căutat la bar și l-am rugat să vină cu noi până la magazinul cu încălțăminte aflat la nici o sută de metri de bar, ca să aleagă el. Îl întrebam ce crede despre o pereche sau alta și el răspundea oh, I don’t know, I don’t know și se rușina ca o fată mare, lăsând ochii în pământ. Până la urmă, când mai aveam doar câteva zile de stat în Camden, m-am dus cu Paul la hypermarket-ul aflat la 20 de km distanță de oraș și i-am cumpărat o pereche de adidași negri, ieftini.
M-am gândit să-i dau cadoul la restaurant într-o zi când aveam liber. S-a mirat că am venit să-l caut. I-am dat adidașii, i-am zis că sunt pentru el și că ar face bine să-i arunce pe ceilalți. S-a dus la vestiar și i-a încălțat. Îi veneau. A venit în bucătărie și s-a uitat la ei din toate părțile. I-am zis că nu mai pot să stau și am plecat. M-am dus la geamul cu plasă de unde se vedea în bucătărie și m-am uitat înăuntru să văd ce face. Stătea tot acolo, cu un picior ridicat în aer, admirându-și noii adidași.
Când mi-am luat la revedere de la angajații restaurantului, Lyman m-a întrebat dacă pot să-i trimit și lui fotografiile pe care le făcusem cu el la restaurant. Într-una din ele îl luasem pe sus, așa cum era (cred că nu avea mai mult de un metru șaizeci), cu șpaclul într-o mână și cu un fel de ștergător de parbriz improvizat, cu care curățam bancul de lucru la sfârșitul programului, în cealaltă. Țin minte că râdea de se prăpădea ori de câte ori îl agitam în brațe, ca un copil, în timp ce așteptam ca Paul, colegul nostru, să declanșeze.
Nu i-am trimis niciodată fotografiile.