Mi-l imaginam mai înalt și mai impunător, influențată oarecum de intensitatea unor pasaje din proza sa și de impresiile generate de discursurile sale politice. Este mai degrabă scund, amabil, cald, are un zâmbet care binecuvântează și o privire luminoasă. Interviul a fost ca un maraton intens, un schimb de replici și interogări care își aflau rapid răspunsurile. În exclusivitate pentru BookMag, Amos Oz despre cărți, scris, căsnicie, familie, amintiri, preferințe, fanatism, succes.
Spuneați, într-un interviu acordat în urmă cu 25 de ani publicației The Paris Review, că limba ebraică este ca un vulcan, iar a scrie în ebraică e ca și cum ați cânta o piesă pentru orchestră de cameră într-o catedrală. Care este relația dumneavoastră creativă cu această limbă fascinantă?
Ebraica este ca un instrument muzical. Îmi iubesc vioara, pentru că mă lasă să creez fără să îmi impună limite. Cu ajutorul ei, un scriitor, un poet poate crea orice își dorește. Poți inventa noi formule, noi expresii, poți să te joci cu cuvintele și frazele. Uneori, scrisul în ebraică este precum o orgie.
Este limba profeților, trebuie folosită cu grijă.
Este limba profeților, peste care s-au suprapus limba medievală, cea modernă, un strat peste celălalt. Dar limba profeților este încă foarte prezentă în ebraica de astăzi. Limba ebraică din prezent este mai bogată și mai vastă decât limba profeților, însă se bazează mult pe aceasta.
În ce fel este scrierea unui roman diferită de scrierea unui volum de povestiri sau a unuia de poeme?
Scrierea unui poem este ca o aventură de o noapte, scrierea unei povestiri e ca o relație amoroasă, iar scrierea unui roman este ca o căsătorie. Prespune angajament, compromisuri, discuții, avânt, răzgândire….
…Și dacă tot ați adus vorba despre mariaj, sunteți căsătorit de mai bine de jumătate de secol. Cum definiți o astfel de relație: iubire de-o viață, prietenie, angajament?
Suntem căsătoriți de 52 de ani. Cred că fiecare om care a fost căsătorit mai mult de 30 de ani merită o decorație pe care s-o poarte la vedere, astfel ca lumea să îl admire: „Iată, trece pe 
lângă noi cel care este căsătorit cu aceeași persoană de mai bine de 30 de ani!“.
În mod sigur căsătoria noastră este o prietenie de-o viață, pe lângă iubire. Soția mea Nili este cea mai bună prietenă a mea și așa a fost de la început. Secretul unei căsătorii reușite acesta este: prietenia dintre parteneri.
Am văzut-o pe soția dumneavoastră povestind într-un filmuleț al Universității Ben Gurion (n.r. unde Amos Oz predă Literatura) că faceți scenarii sau povești în care toți cei pe care îi întâlniți, fără excepție, devin personaje.
Da, este adevărat. Mi se trage din copilărie și cred că e un joc util nu doar unui scriitor, ci oricui are timp de pierdut, așteaptă sau pur și simplu își observă semenii. Îmi amintesc că obișnuiam să spionez oamenii și să inventez povești despre ei. Cred că aveam vreo șase-șapte ani când mergeam cu părinții mei în câte o cafenea din Ierusalim, unde se întâlneau cu prietenii lor. Îmi spuneau să stau liniștit și să nu le întrerup conversațiile. Mereu îmi promiteau că dacă stau cuminte și tac mâlc, la final primesc o înghețată. Iar conversațiile lor cu prietenii erau interminabile, durau cu zecile de ore. Ca să nu mor de plictiseală, începeam să îi spionez pe cei din jur: ma uitam la chelneri și la ceilalți mușterii, le examinam hainele, încălțămintea, gesturile. Surprindeam frânturi de conversații și de la ele construiam poveștile mele despre acei oameni. E un mod foarte agreabil de petrecere a timpului, îl recomand oricui.
Vă amintiți care a fost prima poveste pe care ați scris-o?
Cred că aveam puțin peste cinci ani, a fost la scurt timp după ce m-au învâțat alfabetul. Scriam un soi de poezii patriotice. Mărturisesc, așadar, că mi-am început cariera de scriitor ca propagandist.
Am mai aflat că obișnuiați să le spuneți povești copiilor de la grădinița kibbutz-ului Hulda.
Nu am fost prea bun la școală, nu sunt nici înalt, nici extraordinar de chipeș, nici vreun mare sportiv, așa că singurul mod în care puteam impresiona fetele erau poveștile inventate de mine.
Da, copiilor de la grădiniță le spuneam în fiecare seară câte puțin dintr-o poveste lungă, ca să le păstrez interesul treaz. Este singurul mod în care îi puteam ține atenți și cred că pentru mine a funcționat până în ziua de azi, cu adulți și cu copii.
Ninge vreodată în deșert?
Acolo unde locuiesc eu, la Arad, în deșert, a nins acum vreo 50 de ani. Ar fi trebuit să vedeți uimirea cămilelor mergând prin zăpadă. Erau șocate! Am niște fotografii surprinse în astfel de momente, sunt extraordinare. La Ierusalim ninge cam la doi-trei ani.
Când erați copil, vă doreați să fiți o carte, pentru a trece proba timpului. Între timp ați scris câteva cărți care au atras atenția cititorilor din lumea întreagă și au intrat în istoria literară.
Nu prea mă gândesc la mine ca la o parte a istoriei. Cel mai adesea mă concentrez asupra cărții pe care o scriu acum, nu mă gândesc la cele pe care le-am scris. Sunt prea ocupat să aleg cuvântul potrivit, propoziția asortată, fraza cea mai bună, expresia cea mai nimerită, ca să mai am timp și de meditații asupra trecutului meu literar.
Scrieți, sunteți profesor de literatură, călătoriți foarte mult, colaborați cu diverse publicații, aveți o familie…Cum vă împărțiți timpul ca să le puteți face pe toate?
Am fost întrebat la un moment dat dacă nu e o contradicție în faptul că sunt scriitor și predau literatura la universitate. E ca și când ai pune la îndoială că un ginecolog poate fi un bun amant. Nu sunt activități contradictorii, se completează.
Secretul meu este acela că mă trezesc foarte devreme dimineața, la 5.00 am. Primul lucru pe care-l fac este să ies la o plimbare de jumătate de oră în deșert, care începe la cinci minute de casa mea. Mă ajută să îmi fac ordine în gânduri și mă energizează. Apoi mă întorc, beau o cafea, închid telefonul și mă pun pe scris. Până la prânz scriu, apoi iau masa, îmi fac siesta și după-amiaza mă întorc în birou, ca să distrug tot ce am scris dimineața.
Și seara distrugeți chiar tot ce scrieți dimineața?
Destul de mult. Rescriu de multe ori, până ajung la șirul perfect de cuvinte. Evident, nimeni nu observă acest șir perfect de cuvinte, însă o vorbă pusă aiurea este imediat remarcată și criticată.
Într-un interviu mai vechi spuneați că vă plac doar trei scriitori americani, în această ordine: Melville, Anderson și Faulkner. De ce aceștia trei și de ce în această ordine?
Nu prea știu să explic de ce îi iubesc doar pe aceștia trei, căci iubirea e întotdeauna dificil de explicat. Toți trei sunt scriitori provinciali, au scris despre comunități mici, despre oameni obișnuiți. Dacă ne uităm puțin la marea literatură, toată este, într-un fel sau altul, provincială.
Poveste despre dragoste și întuneric este un roman despre familie și despre Israel. Cartea aceasta este de obicei încadrată la secțiunea de memorii a unei librării, dar nu e chiar așa. Cât e ficțiune și cât ați extras din propria viață?
Cartea aceasta este definită de titlu. Este o poveste. Iar povestea este cea mai veche formă de narațiune, mai veche decât memoriile, mai veche decât romanele și nuvelele, mai veche decât ficțiunea sau nonficțiunea – apropo, aceasta este o distincție în care nu cred. Nu există o demarcație clară între ficțiune și nonficțiune. Visele noastre, de exemplu: sunt ficțiune sau nonficțiune? Căci sunt foarte importante pentru noi.
Oamenii cavernelor își povesteau seara în jurul focului cum au vânat vreun animal, cum au găsit o peșteră…de acolo ne vin poveștile. O poveste e totul: amintire, invenție, simțire, dorință, nostalgie.
În Poveste despre dragoste și întuneric, unde reconstitui un dialog care a avut loc cu zeci de ani înainte, este evident că am inventat unele pasaje, nu am putut reda acea discuție așa cum s-a petrecut în realitate. Am modulat tonul, gestica, am ales poate alte cuvinte. Este o combinație de rememorare și invenție.
Soția v-a fost vreodată model pentru vreunul dintre personajele feminine din cărțile dumneavoastră?
Nu m-a interesat să folosesc modele din viața reală în ficțiunea mea….deși, când trăiam în kibbutz, aveam un vecin care îmi spunea că de fiecare dată când trece prin fața geamului se oprește cu puțin înainte și se piaptănă, în caz că apare în vreo carte de-a mea să fie prezentabil.
Nu am folosit niciodată modele din viața reală. Crâmpeie, da, poate un anumit gest, o anumită situație, o anumită manieră de a trata lucrurile.
Sunteți promoterul împărțirii teritoriului pe care și israelienii și palestinienii îl reclamă. Vedeți acest scenariu împlinindu-se într-un viitor apropiat?
Cred că se va întâmpla. Cât de curând, nu pot să vă spun, e greu să fii un profet venit dintr-o țară a profeților – e concurența prea mare în acest domeniu în țara mea. Deci nu știu cât de curând, dar împărțirea teritoriului este inevitabilă.
Spuneați că este ca o tragedie în care toți au dreptate.
Confruntarea între israelieni și palestinieni este confruntarea între două părți care au dreptate. Israelienii au argumente istorice puternice, solide, palestinienii au și ei unele la fel de rezistente. Israelienii sunt în Israel pentru că nu au altă țară, palestinienii sunt în Palestina pentru că nu au altă țară. Nu pot deveni o singură familie fericită pentru că nu sunt una, nu sunt fericiți și nu sunt o familie. Au o singură casă pe care trebuie să o împartă în două apartamente mai mici. Este inevitabil și se va întâmpla într-o zi.
Restul lumii pare să vadă acest conflict ca pe un film de Hollywood, o luptă între bine și rău, în care Israelul și Palestina își asumă pe rând fiecare rol.
E adevărat, cunosc mulți intelectuali care disprețuiesc Hollywoodul și filmele western, dar când vine vorba despre situația israeliano-palestiniană, se poartă de parcă ar urmări un astfel de film: se aliază cu cei buni, semnează petiții contra răilor, dezaprobă din când în când orice ar face fiecare parte…De fapt nu este vorba despre băieții răi și băieții buni, și israelienii și palestinienii au argumente solide și convingătoare. Acum ne trebuie un compromis între aceste state. Eu cred în compromis ca soluție în viața privată, în cea publică, în relațiile internaționale. Este esențial!
În Israel dumneavoastră sunteți o voce respectată în politică și în viața socială. În societățile europene, occidentale în general, scriitorii sunt mai degrabă niște entertaineri, nu prea sunt luați în serios.
Cred că trebuie să vorbim despre tradițiile diferite. Shakespeare era privit ca un comedian, iar imaginea aceasta a scriitorilor s-a perpetuat peste secole. În tradiția evreiască și chiar și în cea slavă, scriitorii sunt încurajați să își exprime opiniile și să indice anumite soluții. Uneori o fac bine, alteori greșesc, dar sunt văzuți ca niște lideri de opinie.
Predați literatura la Universitatea Ben Gurion. Vă mai amintiți prima prelegere pe care ați ținut-o studenților?
Înainte de a fi profesor la universitate am predat la o școală generală. Sunt profesor de 51 de ani. Nu-mi amintesc, din păcate, prima mea prelegere, dar știu că studenții au apreciat întotdeauna că am fost un profesor-povestitor mai degrabă decât unul care îi bombardează cu teorii și concepte. Le spun povești și le place.
Darul acesta de povestitor este o moștenire de familie, vine din descendența dumneavoastră ruso-poloneză.
Da, mama mea și bunica mea erau niște povestitoare extraordinare. Tatăl meu nu prea spunea povești. Îmi amintesc cum m-a învățat bunica diferența dintre iudei și creștini: „Creștinii cred că Mesia a fost o dată și se va mai întoarce. Iudeii cred că Mesia urmează să vină. Acum, dacă o să vină Mesia și o să zică «Bine v-am regăsit!», iudeii vor fi nevoiți să își ceară iertare de la creștini. În schimb, dacă o să spună «Mă bucur să vă cunosc!», toți creștinii trebuie să se convertească la iudaism“. O poveste frumoasă care m-a învățat o lecție importantă, aceea că trebuie să lași loc pentru un sfârșit deschis, să le arăți oamenilor că întotdeauna există mai multe opțiuni. E o artă!
Sunteți și bunic, aveți patru nepoți. Cum este Amos Oz bunicul față de Amos Oz tatăl?
Diferența între a crește copii și a crește nepoți e precum diferența între căsnicie și luna de miere. Cu nepoții e o lungă lună de miere.
Cum vă alegeați lecturile în copilărie?
N-aveam televizor, telefon, computer, internet, facebook…singura distracție era cititul. Mai ales în perioada regimului britanic restricțiile ne forțau să nu părăsim orașul. Așa că stăteam acasă și citeam. Am citit tot ce am găsit, unele lecturi potrivite pentru vârsta mea, altele nepotrivite, cărți pe care nu le-am înțeles. Am încercat să citesc toate cărțile în ebraică pe care le avea tata în bibliotecă. Parcă urmam o dietă dementă de citit.
Și aveați autori favoriți?
Jules Verne, deși acum înțeleg că nu prea mai e pe gustul copiilor, cărțile lui n-au destulă acțiune. E o generație mai puțin răbdătoare cu descrierile.
Ce părere aveți despre fanatism, în viața reală și în literatură?
E cea mai mare amenințare a acestui secol. Cel mai mare conflict mondial nu este între marile puteri, ci între fanaticii de orice religie și orice convingere și restul lumii.
Un fanatic este un semn de exclamare umblător! Deține toate răspunsurile și nu este interesat deloc de întrebări, nu are nici curiozitate, nici răbdare. Poate fi considerat un mare altruist: e mai interesat de alții decât de el însuși: vrea să te schimbe, spre binele tău; vrea să devii ca el, spre binele tău; vrea să gândești ca el, spre binele tău. Dacă te dovedești a fi de neclintit, o sa te ucidă, tot spre binele tău.
În Cabala este un principiu: dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine!
Da, și eu cred că multe schimbări din jurul nostru încep cu o explorare interioară. Pe de altă parte, în fiecare dintre noi zace un mic fanatic și depinde de fiecare cum îl îmblânzește.
Hamas este o organizație fanatică de la înființarea sa, ori a devenit așa pe parcursul anilor?
Nu, este fanatică de la început, pentru că scopul ei a fost dintotdeauna exterminarea statului Israel. Nu crede în dialog, în soluții amiabile, în alte soluții. Pentru ei, oricine trebuie să fie un soldat în armata Domnului.
Dar fanatici nu sunt doar ei, mai sunt și alții, peste tot în lume. Oamenii vor soluții simple, iar dorința aceasta a lor este generatoare de fanatism.
Cum explicați succesul cărților dumneavoastră peste tot în lume? Românii vă adoră.
Nu știu să explic altfel decât întrebându-mi cititorii. Dar fiecare carte de-a mea are succes într-o țară străină și datorită traducerii. Traducerea este în sine o operă literară. E ca și cum ai cânta un concert pentru vioară la pian. Vei reuși dacă știi să faci pianul să scoată notele potrivite. De aceea le spun tuturor traducătorilor mei să fie necredincioși pentru a fi loiali. Multe dintre cărțile mele sunt traduse în China, Japonia, Coreea. Și în lumea arabă, unde cărțile mele sunt interzise: am primit recent un exemplar din Poveste despre dragoste și întuneric în kurdă, o traducere pirat.