Nu ştiu dacă mi-ar plăcea să mor de şapte ori. Nici Samantha, eroina principală a cărţii O zi din şapte, nu pare să aprecieze prea mult faptul că moare la nesfîrşit. De fapt, nu pare să aprecieze prea mult faptul că moare. Mai ales că Samantha e o adolescentă populară, cu nasul oarecum pe sus, cu cel mai tare iubit, cu cele mai şmechere prietene. Are o viaţă exact aşa cum trebuie la liceul său ultraamerican. Vrea să-şi înceapă viaţa sexuală în acest ajun de Valentine’s Day, doar că acest Valentine’s Day pentru ea nu mai vine. Samantha moare într-un accident de maşină şi nu doar o dată ca toţi oamenii normali. Ci în şapte zile consecutive.
Groaza fetei care vede cum zilele se repetă aproape identic este elementul care umanizează şi goleşte în acelaşi timp 
bucla de romantism inutil. În fiecare zi pe care Sam are ocazia să o retrăiască, tînăra vede de-adevăratelea care ar fi trebuit să-i fie scara de valori, ce a pierdut şi ce a cîştigat de-a lungul scurtei ei existenţe. Şi, bineînţeles, ajunge să priceapă într-un mod extrem cât de proastă e ideea să te urci într-o maşină condusă de o persoană care înainte a băut.
De fapt, Lauren Oliver şi-a creat personajul central astfel încât cititorul să nu o placă pe Samantha decât după ce aceasta îşi pierde viaţa. În timpul vieţii, fata este egoistă, răutăcioasă, preocupată de propria persoană, superficială, care face rău unor semeni doar pentru că aşa se simte ea mai puternică şi mai remarcată. În plus, din comportamentul ei, ca de altfel din atitudinea celor mai mulţi liceeni, răzbate mesajul „Eu nu am cum să mor, sunt prea hot pentru aşa ceva, nu are cum să mi se întâmple tocmai mie, da?“.
Însăşi autoarea a recunoscut într-un interviu că s-a săturat de poveştile în care se vorbeşte numai despre fetele bune, despre băieţii nedreptăţiţi, despre puştanii cuminţi, în general. „Am vrut să scriu o carte despre mântuire. Am vrut să scriu o carte despre posibilitatea schimbării. Schimbarea cuiva care nu era un personaj simpatic, demn de iubit, ci a cuiva absorbit de propria persoană, a cuiva profund egoist. Am vrut să arăt evoluţia unui caracter”.
Lauren Oliver, într-un fel, îi întoarce crudei Samantha o variantă şi mai crudă a sorţii sale. Pentru eroină este tardiv acum să se căiască şi să se schimbe. Pentru alte fete care merg la liceu şi fac viaţa celor din jurul lor un iad ambulant nu este însă deloc prea târziu. În plus, autoarea abordează de-a lungul volumului şi multe alte teme pe care părinţii şi profesorii se tem să le discute cu copiii lor aflaţi în perioada adolescenţei. Sexul, ideile legate de sinucidere, excesul de alcool şi alte substanţe, problemele de nutriţie induse de normele care spun că trebuie să fii foarte, foarte slabă, toate acestea sunt tratate firesc, pentru că apar foarte des între zidurile liceelor, nu doar americane, ci din lumea întreaga.
Deşi sfîrşitul Samanthei este trist şi prematur, mesajul cărţii apare optimist, alinător, ca un izvor de speranţă şi regenerare. Niciodată nu este prea târziu să vrei să te îmbunătăţeşti, să fii o persoană mai bună, mai bogată sufleteşte, mai atentă şi mai senină. Niciodată nu e prea târziu decât atunci când este cu adevărat prea târziu.