O scriitoare care a trecut mai întâi prin furcile caudine ale publicității are un succes imens în Orient și, recent, și în Occident, cu romane care se concentrează asupra naturii umane. Chiar dacă sună prețios, tematica romanelor sale este accesibilă, iar scriitura sensibilă face din cărțile sale preferatele cititoarelor de toate vârstele. Un interviu în exclusivitate, la apariția romanului Cele nouă chipuri ale inimii în România.
Cum a fost, retrospectiv, debutul dvs. ca scriitoare?
Deși îmi doream foarte mult să fiu publicată, procesul scrierii unei cărți m-a atras mai mult. Era ca o chemare interioară. Am început să scriu de foarte tânără, însă abia când lucram la o agenție de publicitate am decis că vreau să fiu doar scriitoare. Experiența mea în scriere creativă a început cu povestiri și încet-încet am trecut la a scrie romane. Când lucram în publicitate, am scris o povestire și am lăsat-o pe birou. Amica mea care a citit textul m-a recomandat unui redactor de la Times of India, iar el mi-a sugerat să îmi caut un publisher și așa a început totul.
Cum a fost tranziția de la publicitate la cariera de scriitor full time?
Experiența în publicitate m-a ajutat enorm să îmi cizelez scriitura, să scot din textele mele tot ce e în plus. Nu mai vorbesc de faptul că orice carieră în domeniul publicității este o ucenicie bună pentru un scriitor. În primul rând, eram obișnuită cu respingerea. Din zece campanii strălucite, doar una ajunge la public. Așa că ce mai contează câteva respingeri? În al doilea rând, am învățat să mă stăpânesc când cineva îmi mutila prețioasele fraze. Aproape oricine dintr-o agenție de publicitate, de la curier până la CEO, și aproape oricine din partea clientului, de la bunica lui până la profesoara de balet a fiicei lui, își dă cu părerea despre campanie și mai ales despre slogan. Așa că acceptam mai ușor schimbările de text decât un scriitor care fusese înainte, să zicem, antrenor de câini. Și în fine, un redactor de publicitate care a a inventat și folosit destule mijloace retorice pentru a descrie calitățile unor produse adesea mediocre, va fi deseori victima unor exagerări…
Cele nouă chipuri ale inimii este mai mult decât o carte frumoasă, e un manifest al femeilor prinse în căsnicii fade din cauza tradițiilor, convențiilor, regulilor din familie. Cum comentați?
În Cele nouă chipuri ale inimii am vrut să explorez și să înțeleg ce înseamnă succesul artistic. E ceva ce artistul înțelege și la care ajunge instinctiv când știe că și-a depășit limitele talentului nativ, ori e ceva ce artistul ajunge să știe pentru că lumea spune despre el că are succes? Dar nu am vrut să scriu o carte bazată pe presupuneri, ori să fac o polemică despre destinul artistic. Provocarea mea a fost să explorez premisele succesului artistic și să le juxtapun succesului în viață. Cea mai surprinzătoare descoperire a mea legată de această poveste a fost că, în viață sau în artă, erorile sunt la fel, triumfurile și regretele se simt la fel…și așa Radha a devenit personificarea vieții pentru mine. Conflictul din mintea ei este conflictul care bântuie multe femei indiene. În cazul ei, este furtunosul triunghi amoros, dar în altele poate fi vorba despre diferența dintre datorie și țeluri personale, dintre tradiție și progres.
Ați descris un dans străvechi, Kathakali, pentru a ilustra pasiunea, dorința, degradarea și tristețea din roman. E o imagine captivantă pentru un cititor occidental. Cum ați ajuns la această alăturare?
Două lucruri au inspirat-o: marea mea dragoste pentru Kathakali, un dans complex care este de fapt o formă teatrală care celebrează părțile nu tocmai fericite din viețile noastre. Nimic nu este alb sau negru în Kathakali: chiar și cel mai nemernic om poate avea o latură sensibilă și chiar cel mai puternic erou poate avea o vulnerabilitate. Iar limitele interpretării nu există, practic ele sunt date de structura dansului.
Apoi, chiar înainte să plec din publicitate, am văzut un dansator de Kathakali. Costumat din cap până-n picioare, era dus de la o agenție la alta drept rate card viu. Nu știu cum a fost primit în alte agenții, dar la noi au fost râsete și chicoteli. Devenise ținta ridicolului și toată simbolistica era pierdută; și atunci m-am îndrăgostit de Kathakali și cred că m-am simțit mai rănită decât dansatorul respectiv. El doar interpreta un rol. Ironia face că un dansator de Kathakali are destul de puține oportunități și atunci acceptă cam orice apariție. Și asta poate fi o prezență într-un spot la detergent sau la bomboane, ori un rate card viu. Asta trivializează tot ce e sacru în această artă și cum puteam să rămân insensibilă la așa ceva? Așa am decis să folosesc Kathakali pentru a explora viețile artiștilor și modul în care arta le modelează destinele…
Aveți un talent special în a descrie sentimente. Să fie acesta un dar special pe care îl poate avea o scriitoare din India, o țară încărcată de spiritualitate?
Descrierea emoțiilor este primordială pentru scriitura mea, care se concentrează asupra naturii umane. Nu știu dacă are vreo legătură directă cu spiritualitatea. Un lucru știu cu siguranță – India este o țară unde emoțiile sunt puternice, iar descrierea sentimentelor este naturală și ne ocupă mult timp.
Kerala, regiunea dvs. natală, este o prezență constantă în romanele pe care le-ați publicat până acum. De ce?
Mi-aș dori să pot explica de ce Kerala mă inspiră atât de mult. Tot ce știu este că mă inspiră, iar și iar…Mă înnebunește ideea că nu pot defini exact această inspirație…poate că e suma tuturor culorilor, miresmele, peisajul, oamenii, umorul și grația lor, politicile mărunte și idealurile mărețe…și tocmai când crezi că ai înțeles ceva din Kerala, te surprinde din nou, cu o contradicție. Poate că asta mi se pare mie, ca scriitoare, atât de incitant.
Cum construiți o carte nouă? Vă gândiți înainte la acțiune sau la personaje?
Un roman se naște dintr-o idee sau un gând care-mi tulbură calmul mental. Adesea pentru că nu o înțeleg destul. Și așa romanul crește, din zbaterile minții mele și din explorarea și încercarea de a înțelege mai bine acea idee. Când am o poveste sau un scenariu sumar, progresez scenă cu scenă. Pe măsură ce scriu, totul se leagă. Punctul culminant e mereu în mintea mea, iar povestea evoluează în jurul lui. Scriu mai întâi pe hârtie, fac însemnări pe marginea primului manuscris, editorul meu citește și apoi scriu varianta finală.
Care-i literatura care vă place, ce muzică ascultați și cum vă relaxați între două romane?
Citesc orice în afară de science fiction și fantasy, ascult orice fel de muzică, iar în timpul liber înot, mă ocup de grădină și îmi place să experimentez în bucătărie. Mâncarea mea favorită este Biriyani (n.r. un fel din orez, carne, pește, legume și ou, copt în cuptor).