Femei singure (Polirom) poate fi considerat un hit al verii 2014, din categoria traducerilor mult-aşteptate de cei pasionaţi de literatura dezvoltată în paralel cu filmele neorealiste. Considerată una dintre cele mai bune cărţi scrise de Cesare Pavese, vine să umple un gol în domeniul traducerilor de după ’89, dedicate generaţiei postbelice, din care fac parte scriitorii ce au revoluţionat literatura italiană, printre care Italo Calvino, Dino Buzzati şi Alberto Moravia.
Dacă adolescentul lui Salinger din romanul De veghe în lanul de secară (Polirom) trăia în Japonia postbelică, ar fi fost aruncat într-o familie unde nu se mai serbau zilele de naştere, mai mult, erau uitate de tot, cu nişte părinţi absenţi şi fraţi însinguraţi, ar fi devenit probabil adolescentul extremist din 17 (Polirom), una dintre cărţile de referinţă scrise de Kenzaburo Oe, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 1994.
Un scriitor în devenire, căruia i se respinge manuscrisul într-un mod brutal, devine unul dintre ultimii supravieţuitori ai unei ploi fără sfârşit, transformate într-un potop. În paralel cu apocalipsa acvatică, în casa lui se scurg ultimele acte ale unei drame familiale. Tatăl pune în scenă comemorarea soţiei umilite, care a murit exact în ziua în care fiul cu aspiraţii artistice a venit însoţit de iubita lui.
Primele rânduri ale volumului de proze scrise de Mircea Diaconu mi-au amintit de inocenţa puştiului din povestirile semi-autobiografice ale lui Danilo Kis (Suferinţe timpurii).
Recunosc! Aveam o prejudecată legată de prinţesele care se apucă de scris, imaginându-mi că sunt nişte fandosite cu pretenţii de literate, dar care nu depăşesc acea preţiozitate de salon. Papagalul verde, cartea Marthei Bibescu (Polirom, 2014), m-a scuturat de nu m-am văzut, obligându-mă să-i recunosc valorea.
Fiul cel bun este un roman-confesiune, un elogiu al Parisului hippie şi al dezordinii senzuale ca formă de protest împotriva tiraniei paterne şi a moravurilor dătătoare de nevroze postbelice. Dar, mai presus de toate, este o apariţie tulburătoare, curajos de sinceră, despre toate acele întâmplări şi visuri ce transformă un copil
Marea, dimineaţa va părea o lectură aparte dacă ai cunoscut-o pe Margaret Mazzantini prin romanele traduse în limba română. De data aceasta, îşi alege protagoniştii mai mult din rândul personajelor masculine, iar majoritatea întâmplărilor se petrec într-un spatiu exotic, mai precis în Libia prinsă între perioada colonială şi înlăturarea lui Gaddafi.