Costi Rogozanu | BookMag

Neruda mărturisind că a trăit

O personalitate impetuoasă, biografie zbuciumată, cu călătorii, extrădări, urmăriri pe tot globul, lupte politice, Nobel, comunism, momente din biografie greu de explicat, ăsta e Pablo Neruda, iar memoriile lui n-aveau cum să fie nişte plicticoase texte narcisiste. E evident, omul oscilează între sinceritate totală, uneori şocantă, texte lucide, dar şi premăriri ale propriei opere sau personalităţi. Are ceva dintr-un povestitor pe care-l savurezi şi cînd pretinde că spune adevărul şi numai adevărul – inexactităţile fac parte din joc. Cam asta găsiţi

1Q84. A venit şi volumul trei

Spuneam (aici) şi după primele două volume: lectura romanului lui Murakami e uşoară, ba chiar uşurică ar spune unii tipi mai răi de gură. De ce totuşi prinde aşa de frumos, de ce e totuşi Murakami şi un scriitor subtil, nu doar comercial. Am avut timp să mă gîndesc la asta pe parcursul volumului al treilea.

Ilf și Petrov, evangheliștii rîsului serios

Un tip a definit rîsul ca un soi de mecanică suprapusă peste real. Iei o schemă reducționistă a tipurilor umane, de exemplu, și o trîntești peste o viață în continuă mișcare și obții o adunătură de caractere, clișee: procesul rezultat ar fi rîsul. Ilf și Petrov, eroi ai unei epoci extrem de frămîntate au observat esența mecanismelor politice, economice sociale a lumii din jurul lor. Faptul că esența asta era și comică e doar o chestiune de detaliu. Glumesc, dar nu în totalitate. Așa zisul real nuanțat și complex era de fapt o sumă de scheme ușor demontabile – simpla lui inventariere provoca rîsul ca formă de revelație, dar și ca apărare față de frica deconspirării.

Thrillere bune

Am terminat unul şi l-am început pe-al doilea. Romanul terminat se numeşte Prizonierii crinului alb, romanul început se numeşte A pierde o chestiune de metodă şi sînt semnate de columbianul Santiago Gamboa. Poliţistele şi thrillerele sînt mici evenimente vinovate pentru mine. Fac uneori infuzii de le Carre sau King sau suedezi buni şi specializaţi în înfricoşarea micii burghezii (o autoare suedeză spunea că nu poţi inventa crime interesante decît din ţări pline de bunăstare – şi Gamboa e plecat din Columbia de mult timp în Vestul ultradezvoltat).

Topul fricilor pe timp de criză

„În vremuri de criză membrii societăţii nu sunt în general invitaţi la dialog democratic, ci la supunere faţă de autoritate. Indivizii sînt vulnerabilizaţi, autorităţile le oferă scheme ceva mai autoritare de rezistenţă: îndemnul la sacrificiu, promisiuni în numele onoarei naţiunii etc. Ei, iar aici încep să se adune scîntei: pentru că grupuri întregi defavorizate încearcă să-şi recupereze cît de cît din forţă negînd din ce în ce mai puternic poveştile autorităţii centrale. Citatul este din antologia de studii Psihosociologia crizei, mai exact din eseul unuia dintre coordonatori Jacqueline Barus-Michel. Celălalt coordonator este Adrian Neculau, iar subiectul tratat de cei 11 cercetători este mai mult decît inspirat.

O carte bună. Dar o dilemă „cu ingineri”: Cristian Tudor Popescu faţă în faţă cu C.T.P.

Filmul surd în România mută e o carte utilă. Cristian Tudor Popescu trece în revistă filme de propagandă din istoria României, le rezumă, le pune în context. Fără mari pretenţii filozofice sau de critic de film. Mijloacele de bază în propaganda cinematografică sînt enumerate cu răbdare, sînt interpretate fără volute inutile, deci avem de la CTP o carte didactică (jurnalistul ţine şi cursuri de film de ani buni, iar asta se vede mai ales în structura cărţii), nu un compendiu jurnalistic-stilistic cum ne obişnuise în ultimii ani.

Să râdem cu încălzirea globală

O propagandă dură, fie şi pentru o cauză bună, generează automat un reflex satiric până şi în cele mai inocente spirite apărătoare ale naturii, echilubrului pământesc, anti-poluare etc. Figura gumilastică a lui Al Gore, campaniile sale rudimentare, m-au pus mai mult în cumpănă decât dezvăluirea emailurilor cu falsificarea datelor despre încălzirea globală. Climategate-ul trebuia să aibă şi urmări literare. Ian McEwan şi-a făcut deja încălzirea cu multe evenimente ultrarecente narativizate în timp record. Aşa că trebuia să ajungă cumva şi în zona savantului impostor şi a cinismului din jurul ideilor bune şi frumoase.

Havel şi scrisorile către Olga

Vaclav Havel a murit. Mii de texte de evocare au invadat firesc media. Prefer să vă recomand o carte aparte, în care nu e vorba despre eroul Havel, marele preşedinte Havel, apărătorul drepturilor omului etc. Ci ceva mai mult din omul Havel, acela din închisoare (perioada 1979-1982) care îi trimitea scrisori soţiei sale Olga (prima sa soţie – au fost căstoriţi 32 de ani). Cartea se numeşte Scrisori către Olga, e o selecţie făcută de Jean Grosu din cele 144 de texte expediate de Havel în acea perioadă.

Intriga maniaco-depresivă a lui Eugenides

Mai întîi un avertisment normal pentru iubitorii de Middlesex, unul dintre cele mai tari romane din ultimele decenii. Intriga matrimonială nu e de acelaşi nivel, pare mai mult un roman de relaxare, de respiraţie, după acea frescă ultracomplexă.

Omul care a plâns la Hellboy

De ce să citeşti recenzii de film? Ce, n-avem ochi să vedem şi singuri cum e filmul? Asta-i o reacţie populistă împotriva criticilor de film care şi-au tot pierdut din putere în ultimii 20 de ani. Locul le-a fost luat de ratinguri, steluţe, campanii de promovare covârşitoare. Industria filmului comercial a înţeles că atâţia bani investiţi nu mai pot depinde de capriciile unui om, criticul. Adică cum? Eu cheltui sute de milioane de dolari şi vine unul şi spune că i-am aruncat aiurea pe geam şi-mi mai şi afectează vânzările.

Să mai punem mâna pe clasici. Gombrowicz şi Melville

Cum citim şi recitim clasicii? Metoda mea e simplă, urmăresc linii simple tematice, stilistice etc., care de obicei n-au legătură cu lectura tradiţională. Şi nici mare relevanţă estetică. Mi-e gîndul numai la prostii, cum ar zice Moromete. Una dintre metodele de lectură e să urmăresc mai atent decât de obicei ce fac personajele cu mâinile sau cu privirea (în Kafka de exemplu e mai mult decât interesant cum se mişcă personajele în spaţiu, o adevărată mimă textuală). Uneori personajele ne fac gesturi din spatele textului în care sunt ţinute prizoniere de autor sau de tradiţia lecturii.

Un rus contemporan tare: Prilepin

Ce se întâmplă pe frontul de Est? Nimic deosebit, apar în continuare scriitori foarte buni de care nu ştim mai nimic. Unul dintre ei e rusul Zahar Prilepin, jurnalist, scriitor, membru al Partidului Naţional Bolşevic (partid care nu e recunoscut legal în Rusia). La numai 36 de ani are deja la activ două campanii în Cecenia, se opune public lui Putin şi autorităţilor din Nizhni Novgorod (oraşul s-a numit Gorki până în 1990) unde lucrează pentru Novaia Gazeta. Are aşadar o întreagă istorie publică din care îşi alimentează şi forţa ficţională.

Autor: Costi Rogozanu