de Alexandra RUSU
Pe de-o parte, Ulise al lui Joyce are cei mai puțini cititori dintre toate romanele ,,mari” de secol XX. Se spune că-l citesc în medie doi studenți din fiecare generație. Că e obscur, pervers, greoi, că n-are acțiune și nici personaje. Că n-are love story. Că e socialist, naționalist, estetizant, incorect politic, antisemit. Că e uscat și academic – dacă-l scoți la lumină, se face praf și pulbere, ca manuscrisele sacre. Pe scurt, că n-are nicio legătură cu viața de zi cu zi. Nimic nu l-ar fi durut mai tare pe autorul lui, care a replicat, când mătușa sa preferată a aruncat exemplarul neatins la gunoi: ,,Dacă Ulise e de necitit, viața e de netrăit.” (Colac peste pupăză, moștenitorul său poartă cu editorii un adevărat ,,jihad”. Oare așa se explică de ce în România n-a mai fost reeditat din 1984?)
Pe de altă parte, azi se sărbătorește Bloomsday, Ziua Internațională a lui Leopold Bloom, unul dintre personajele principale ale romanului – roman pe care până și Hemingway, admirator vocal, îl lăsase cu paginile netăiate. Se iese pe stradă la Dublin, dar și la Trieste, Geneva, Philadelphia, New York. Au loc festivaluri la cort, lecturi-maraton, piese de teatru, mic dejunuri cu fasole, cârnați și pudding, se reface slalomul mitic al lui Bloom printre cafenele, se bea Guiness în Davy Byrnes Pub, se citește la radio textul integral, timp de 30 de ore. Se fac flash mob-uri. Întregul roman e ,,ciripit” pe Twitter, paragraf cu paragraf, de câteva mii de participanți, pe parcursul întregii zile. Pe scurt, e nebunie. Lumea n-a citit romanul, dar romanul are fani.
Ce i-a luat universitatea, i-a redat strada. Tipic pentru un roman care începe într-un turn (un omphalos la care au acces câțiva aleși) și se sfârșește într-un pat conjugal cu așternuturi umede (în care Molly ține probabil cel mai senzual monolog feminin din istoria literaturii). La fel ca Joyce, Leopold Bloom iubește strada. În roman, ea funcționează ca purgatoriu, ca arteră sănătoasă, ca sediu al înțelepciunii practice – spre deosebire de școală și de biserică, ale căror rateuri în a te ajuta să trăiești sunt scormonite cu crâncenă luciditate.
Și totuși, de ce vine lumea la ziua unui necunoscut – un evreu din Dublin, înșelat de nevastă, susținător al pedepsei cu moartea și mare amator de rinichi de berbecuț la grătar? Dacă n-ai citit romanul, cam asta e tot ce rămâne din Leopold Bloom. Nu e suficient ca să rabzi lecturi publice și oameni-cârnat cu ochelari și mustață subțire, care poartă pancarte cu ,,James Joyce”. E simplă barbarie? E o formă de consum? E o participare la viața comunitară, la fel de binevenită – și de kitchoasă – ca altele? Câți dintre cei care merg la Bloomsday citesc vreodată romanul? Și ce contează? Îi faci bine sau rău unei cărți când o scoți în stradă? Copiii noștri or să se roage la Sf. Leopold al Bisericii Maradoniene? Să ne oprim aici.
Sigur că Bloomsday fetișizează cartea, dar o face în spiritul ei. Joyce i-a cam evitat pe erudiți și pe bunii catolici ca primi lectori; a insistat în repetate rânduri că este o carte despre viața cotidiană a omului obișnuit – care se gândește la moarte și la sex în timp ce-și face sendvișul de dimineață -, prin opoziție cu eroismul programatic și excepționalul plictisit. Doar că această carte despre omul ,,obișnuit” n-a mai ajuns niciodată la el. A fost deturnată, confiscată, prost ambalată și livrată. În loc să ajungă în stradă, a ajuns în universitate – cele două sfere fiind separate etanș (chiar mai acut decât acum: în epocă, accesul la educație nu era gratuit). A fost, într-adevăr, descifrată – vezi milioanele de teze pe tema schemelor lui Gilbert și Linatti, a parallax-ului, a indecidabilului. Ca un Pinocchio desfăcut până la ultimul șurub pe masa unui Geppetto tehnocrat, care-a uitat că bucata de lemn visează. Nu știu dacă un festival de stradă redă demnitatea acestui roman. Dar măcar îl face trăibil pentru o zi. Ce-ar zice Joyce? Probabil că ar râde în hohote, ca atunci când scria romanul (cum povestește Nora Barnacle, care se trezea din cauza zgomotului), îmbrăcat în costum alb, lungit în pat.
P.S. (că nu mă pot abține): Ulise NU e un roman dificil, obscur, criptat. Are un cod, la fel ca orice operă de artă. Îl prinzi în primele zece pagini. Singurul capitol care trebuie într-adevăr citit cu note e Proteus – și merită din plin. Aluziile la clasici funcționează pe principiul oricărei pagini html – sunt niște linkuri (edițiile on-line beneficiază enorm de înrudire). Gratificarea vine când te întorci la textul lui Joyce, ca la pagina de Home, și constați ce-a făcut din ele. Antidogmatismul unui foarte fin cunoscător al dogmei (autodidact, cum pufnea disprețuitor Virginia Woolf). Care scria cu bilă, dar și cu bucurie. Cu umor și cu enormă senzualitate. Cu o tehnică aproape tantrică a amânării – până în ultimul capitol. Și apropo, un ultim lucru: nu-i adevărat că poți începe să citești de oriunde. Cum nu-i adevărat că n-are poveste. Hai să începem cu ,,Solemn, rotofeiul Buck Mulligan venea dinspre capul scărilor purtând un bol cu clăbuc…”, că știa Joyce ce știa. Hai să începem chiar acum.