Bogdan-Alexandru Stănescu: „Îmi sunt mai dragi autorii care n-au avut succes, deși ar fi meritat-o cu prisosință“

Bogdan-Alexandru Stănescu: „Îmi sunt mai dragi autorii care n-au avut succes, deși ar fi meritat-o cu prisosință“

I se spune BAS – Bogdan-Alexandru Stănescu, iar numele îi este asociat de opt ani uneia dintre cele mai prestigioase colecții din piața editorială românească, Biblioteca Polirom. În acest interval a îmbogățit Biblioteca Polirom cu autori importanți, interesanți, spectaculoși. Dacă există sintagma editor-enciclopedie, i se poate atașa fără eroare lui BAS, căci știe atât de multe lucruri despre cărți și autori încât ar putea povesti despre ei până la adânci bătrâneți.

Primul titlu din colecţia Biblioteca Polirom a fost publicat în 1998. Pînă în prezent, în Biblioteca Polirom au fost publicate aproape o mie de titluri.

 

Cum ți se păreau cărțile din Biblioteca Polirom când erai doar cititorul lor?

Au fost mai multe etape în receptarea lor: prima oară a fost Editura Univers, cea anterioară anului 2000, ale cărei apariții le urmăream, la finele liceului și în primii doi ani de facultate, ca și cum viața mea ar fi depins de ele. Atunci am citit cărți care mi-au format, dacă nu personalitatea, măcar profilul intelectual: Toba de tinichea, Rayuela, Lumea văzută de Garp, Omul fără însușiri, Centaurul, Banii. Eram dependent de grafica acelor coperte cu fond alb. Când, în anul 2000, Editura Polirom a preluat majoritatea autorilor de la Univers, mi-am urmat cu fidelitate idolii. A fost, inițial un șoc, pentru că a trebuit să trec de la formatul mare și foarte mare la cel poche, al Bibliotecii Polirom. La Polirom eram familiarizat cu formatul mare al colecției Plural, însă în mai puțin de un an reușisem să-mi strâng un raft lung de bepeuri. Ce nu putem cumpăra citeam într-o noapte, cât stăteau în redacția Ziarului de duminică, pentru a fi scanate. Se întâmpla să citesc și două cărți într-o noapte. Mă rog, pe vremea aia încă puteam să fac nopți albe, și a doua zi să merg liniștit la serviciu.

 

Cum a fost prima ta zi la Polirom?

Oribilă, îmi tremurau genunchii de emoție. Și aveam motive întemeiate: veneam dinspre jurnalism, știam să fac redactare de ziar, corectură de ziar, însă, aici, numai ideea că orice modificare/greșeală pe care o faci va ajunge pe rafturile a mii de cititori și va rămâne acolo pentru ani buni, ei bine, era o idee paralizantă. În plus, în mod paradoxal, munca la un săptămânal de cultură era mai liniștită decât în redacția unei edituri în ziua de BT, de exemplu. Ca să nu mai spun că mă intimida prezența Denisei Comănescu. Acum îmi dau seama că nu știam foarte multe lucruri și că poate tocmai inocența asta m-a salvat atunci.

 

Ce autori de succes ai adus tu în colecție?

Sincer să fiu, îmi sunt mai dragi autorii care n-au avut succes, deși ar fi meritat-o cu prisosință. Din păcate, cred că definitorii pentru un editor sunt eșecurile. Nu știu cum se face, dar când pui suflet într-un autor, într-o carte, sunt mai multe șanse să dai greș. Sau o fi doar cazul meu… Mi-am dorit, încă din studenție, să apară în română Lanark, romanul monumental al lui Alasdair Grey. Am reușit să-l public și s-a dovedit un eșec. Nu-mi explic. Iarăși, insuccesul Dubravkăi Ugresic pe piața noastră (cumulat cu al autorilor maghiari, polonezi etc.) rămâne un mister.

Dar să trecem la subiecte mai vesele, cum ar fi cele legate de succes: am două asemenea momente în minte. Primul, când am încheiat o foarte lungă discuție telefonică cu Michael Katakis, avocatul familiei Hemingway, în urma căreia am semnat contractul pentru opera scriitorului american. Al doilea, când, în urma unor circumstanțe alambicate, am devenit editorii lui Orhan Pamuk în România.

Tot așa, nu pot uita negocierile pentru preluarea contului Nabokov, finalizate practic în ziua în care-mi scoteam primul copil de la maternitate. Mă gândesc și la Elif Shafak, la Sofi Oksanen, la Phillippa Gregory… În opt ani și jumătate s-au strâns destui.

 

Autorii străini care ți-au devenit prieteni – știu că sunt câțiva, spune-ne câteva povești despre ei, te rog.

Îmi amintesc cum am stat pe treptele târgului de carte de la Ierusalim, împreună cu Dubravka Ugresic, să-l ascultăm cu religiozitate pe Ian McEwan, apoi cum am mers emoționați la coada pentru autografe. Prima a ajuns această mare scriitoare apatridă, i-a întins cartea și l-a rugat să scrie “For Dubravka”. McEwan i-a scris și a întrebat-o, cu capul în carte, “Anything else?”. “No, thank you, that’s enough”, i-a răspuns, emoționată.

Tot la Ierusalim, eram invitat acasă la Zeruya Shalev, împreună cu Jean Mattern și cu directoarea editorială de la WAB, din Polonia… Lume multă, vin roșu, mă pomenesc în balcon, puteam atinge coroana unui măslin, bătea un vânt cald, se fuma ceva, mă nimeresc în mijlocul unei discuții despre cei trei mari scriitori israelieni ai momentului, Abraham Yehoshua, Amos Oz și David Grossman. Mi se cere părerea și încep să explic, impetuos, că singurele cărți în care Oz nu mă plictisește sunt memoriile și eseurile… Și dă-i, și luptă, toată lumea tace, mai puțin o doamnă care mă privește amuzată și chicotește din când în când, mai ales când dau mai abitir în Oz. După ce se sparge gașca, Zeruya mă ia deoparte și mă întreabă discret dacă “am făcut-o intenționat”. “Nu, de ce?”.  Aflu că tipa respectivă era una dintre fiicele lui Amos Oz.

Acum câțiva ani buni, într-o toamnă friguroasă, prin București, cu Francois Weyergans, care voia să intre prin anticariate. Îl duc peste tot pe unde știam că ar găsi cărți în limbi străine și, în fine, ajungem pe Academiei, acolo unde lucrează Doamna de Fier a anticariatelor, cea care-ți dă peste mână dacă te atingi de exponate. Weyergans, proaspăt câștigător al premiului Goncourt, își ia porția de plezneală, și reacționează amuzat, insistând să-mi cumpere o ediție de Pound în franceză, ca să rămânem cu amintirea fixată în meandrele concretului…

 

Ce plănuiești în continuare pentru cea mai de succes colecție de literatură străină publicată în România?

Aș vrea să mențin un echilibru între comercial și literar. E cea mai mare dorință pe care o am în plan profesional. Balanța înclină în toată lumea, din ce în ce mai pregnant, spre comercial. E o presiune a publicului care se reflectă atât în vânzări, cât și în calitatea și în uniformizarea tematică și stilistică a literaturii de peste tot. Din păcate, nu mai cred în rolul de educator al unei colecții de literatură. Mâna forte a început s-o constituie cererea. Dacă, însă, pe lângă această cvasi-capitulare în fața comercialului, reușim să strecurăm câteva procente bune de literary fiction, eu mă declar fericit.

În al doilea rând, încercăm, și sper să reușim, să oprim, sau să reducem cel puțin, dominația literaturii anglo-saxone, prin extinderea domeniului luptei și pe alte teritorii, așa-zis exotice. Urmează să publicăm câțiva autori africani, chinezi, coreeni, islandezi, norvegieni care nu sunt deloc mai prejos de confrații lor din State sau din Marea Britanie. Dimpotrivă.

 

Dacă ar fi să faci o listă ideală a autorilor din Biblioteca Polirom (cu unii deja publicați și unii pe care ți i-ai dori), cum ar arăta?

Ideală pentru mine? Ar fi foarte scurtă. Ar fi o acumulare extraordinară de frustrări acolo, de la autori care nu s-au vândut, la autori pe care i-am pierdut, de-a lungul a opt ani, în diverse licitații sau din inevitabila neatenție.

 

Ce citește BAS când nu citește manuscrise oferite spre publicare?

Asta e o listă mai lungă :). Multă istorie, în special a antichității, eseuri, critică literară, teorie literară, reviste online de poezie, în special americană și britanică. Multă proză scurtă. De exemplu, acum citesc și recitesc, fascinat, două volume de proză total diferite, dar extrem de asemănătoare: Jesus’ son, al lui Denis Johnson și In dreams begin responsibilities, al lui Delmore Schwartz. Recitesc foarte mult, programatic, pentru că mi-e groază de uitare: acum sunt în faza Pavese. Psihanaliză, mitologie, antropologie… aici n-am evoluat prea mult din facultate, pasiunile s-au conservat perfect.

 

Cum vezi tu piața de carte a anului 2014 (2013 a însemnat o dezmorțire, iar tu ai scos mai multe cărți ca de obicei)?

Nu o văd bine deloc. În primul rând, pentru că nu se întrevede o creștere a puterii de cumpărare. De aici, în mod direct, o disponibilitate redusă de a experimenta, din partea cititorilor. Vor dori, în continuare, să meargă la sigur. Iar în literatură, asta înseamnă moarte. Iar un cititor care nu merge decât la sigur implică un editor leneș, care face același lucru.

Back to top