Iubiri pasionale, trădări, idealuri spulberate, vederi progresiste și curente sociale stranii, alături de personaje remarcabile și o intrigă pasionantă fac din Încăperi ferecate una dintre lecturile de neratat în iarna aceasta.
Iată pe scurt despre ce e vorba în acest roman care i-a adus autoarei catalane Care Santos un succes imens: Violeta Lax vine din America pentru a se îngriji ca în casa bunicului ei, renumitul pictor Amedeo Lax, să fie amenajat un muzeu cu operele lui. Însă lucrările la clădire scot la iveală încăperi secrete, documente stranii și chiar un cadavru. Eroina noastră pornește o investigație care va face lumină atât asupra trecutului familiei sale, cât și asupra momentelor dramatice din propria viață.
BookMag a provocat-o pe autoare la confesiuni despre viața sa de familie, despre roman, dar și despre micile gesturi îndrăznețe care fac deliciul cititorilor, cum ar fi postarea unei poze nud pe site :).
Habitaciones cerradas/Încăperi ferecate este o istorie de familie, dar și un roman despre căutarea identității, despre legături la distanță și secrete, despre dragoste și moarte. O intrigă complicată, în stil victorian. De ce această formulă?
Neîndoielnic, sunt o mare admiratoare a literaturii victoriene, unii dintre autorii ei fac parte din ADN-ul meu literar, precum Wilkie Collins sau Charles Dickens. Dar probabil şi pentru că eu cred în literatura care spune poveşti. Cred că la bază trebuie să stea o poveste puternică, aşa că încep întotdeauna lucrul pornind de la o poveste care merită osteneala. În Habitaciones cerradas/Încăperi ferecate mi-am propus să istorisesc o lungă poveste în care rolul principal îl joacă marea burghezie din secolul al XIX-lea. Am adăugat trecerea timpului, ingredient fundamental pentru orice schimbare şi care aduce dramatism şi sens… şi voilà!, iată romanul.
Mi se pare că sunteți fascinată de istorie, din mulțimea de detalii de epocă din roman. Care vă este perioada favorită?
Mă tem că sunt un istoric frustrat! Nimic nu mă face mai fericită decât să scotocesc cu lunile prin arhive şi colecţii de ziare şi reviste, căutând date greu sau imposibil de găsit. Mă fascinează mai ales secolele XVIII şi XIX. Secolul al XVIII-lea – pentru că a pus bazele lumii noastre. Secolul al XIX-lea – pentru că a presupus o revoluţie în multe sensuri. De exemplu, în evoluţia femeii ca subiect social şi politic. Există multe lucruri care mi se par demne de a fi povestite din acele vremuri. Marea speranţă pe care a deschis-o ştiinţa, de pildă, pentru o societate care privea fascinată adevăratele cunoştinţe ştiinţifice. Deşi, dacă mi s-ar oferi ocazia să fac o călătorie în timp, oricând şi oriunde, n-aş alege epoca la care vă gândiţi: aş alege o masă de Crăciun gătită de străbunica mea J.
De ce ați ales ca „inimă“ a romanului deceniul patru al secolului trecut?
Într-adevăr, toată drama se produce în jurul unei singure nopţi, cea a Crăciunului anului 1932, ne tot întoarcem acolo pe parcurs, deşi cronologia romanului cuprinde decenii anterioare şi posterioare. Am vrut să prezint şi naşterea oraşului Barcelona aşa cum îl ştim acum, marea sa expansiune la începutul secolului XX. Am vrut să arăt cum s-a schimbat lumea între Primul şi Al Doilea Război Mondial dintr-o perspectivă atât locală, cât şi universală (iar localul e întotdeauna universal). De asemenea, în anii aceia premergători Războiului Civil spaniol (1936-1939) s-a dezvoltat o mişcare artistică care mă fascinează. Cred că nu eu am ales această perioadă, cred că au ales-o emoţiile şi gusturile mele estetice.
Cred că personajul Violeta vă seamănă. Îmi imaginez că sunteți la fel de curioasă, de pasionată de artă, istorie, literatură, dar și decisă să aflați secretele unei istorii. Am dreptate?
Chiar se observă? Da, sigur că aveți dreptate. Semănăm în multe privinţe (şi nu numai în cele bune, am avut şi eu – cine nu? – incertitudini şi temeri în privinţa unor aspecte de mare însemnătate, precum maternitatea). Da, neîndoielnic, e personajul cu care am cele mai multe lucruri în comun. Începând cu vârsta: Violeta împlineşte 40 de ani pe parcursul romanului, exact vârsta pe am împlinit-o în timp ce îl scriam.
„În fața unei pagini albe mereu încearcă să ucidă tatăl, dar niciodată nu reușește și tot mai încearcă“, ați scris pe blog. Însă în acest roman ați creat niște figuri paterne puternice. De ce să vă luptați cu ele?
„A-ţi ucide tatăl” (adică a te opune predecesorilor) e obligaţia morală a oricărui creator. Aspiraţia noastră unanimă: să avem o voce proprie, personală, care să nu semene cu a nimănui, radical diferită de cea a celor care ne-au precedat. Totuşi, trebuie să fim realişti şi raţionali: în literatură e aproape imposibil să fii original. S-a spus totul. Poţi, cel mult, aspira să o spui într-un fel mai potrivit sensibilităţii epocii tale, asta e tot.
Cât despre figurile paterne din Încăperi ferecate… mă tem că nu pot fi obiectivă. Mi-am pierdut tatăl când eram foarte tânără şi tind să idealizez figura paternă. Poate că-l inventez în ficţiune pe tatăl pe care realitatea mi l-a smuls şi de care mi-e tot mai dor.
Barcelona e un personaj în sine în această carte. Care sunt locurile pe care iubiți în oraș?
E greu să explici iubirea, nu credeți? Aşa că nu ştiu dacă voi fi în stare să spun de ce iubesc Barcelona. Oraşele sunt ca oamenii: au mii de motive ca să le iubeşti sau să le urăşti. Printre motivele care mă fac să iubesc Barcelona se numără marea, arhitectura, mărimea, situarea geografică, istoria şi gastronomia. Aş putea enumera şi altele, dar nu vreau să vă plictisesc. Barcelona pe care o iubesc e cea a străzilor înguste, cea veche şi ascunsă, opusă vastei urbe cosmopolite care fascinează de obicei. Barcelona care a fost închisă între ziduri până dincolo de jumătatea secolului al XIX-lea, aceasta e cea pe care o iubesc şi o bat cel mai mult.
Scrieți ficțiune (pentru adulți, adolescenți și copii) și poezie. Cum treceți de la una la alta?
Încerc să alternez scrisul pentru adulţi, tineri şi copii, asta e ceva absolut premeditat. Când termin un roman mai lung şi complex, aşa cum a fost Încăperi ferecate, schimb stilul în mod radical şi scriu ceva pentru cititori între 8 şi 10 ani. Am impresia că astfel imaginaţia mea rămâne în formă şi evit să mă anchilozez şi, mai ales, să mă plictisesc. Nu există gen narativ care să nu mă entuziasmeze!
Vă mai amintiți prima încercare literară?
Fireşte! Era o versiune după Zece negri mititei de Agatha Christie (tocmai văzusem filmul la televizor), pe care am scris-o pe un caiet cu coperţi galbene la vârsta de 10 ani. Ceva oribil, desigur. Şi a avut un singur cititor (pe care-l mai am şi acum): maică-mea.
Aveți trei copii. Vă ajută în scrierea cărților pentru cei mici?
Copiii mei sunt prima sursă de inspiraţie, cea mai directă, atunci când scriu cărţi pentru copii. Se află în spatele personajelor mele şi, bineînţeles, în mod pasiv sau activ îmi sugerează subiectul. În plus, acum funcţionează şi pe post de critici, vă asigur că niciodată n-am avut nişte cititori mai exigenţi.
Vă admir pentru curajul de a posta o fotografie nud pe site-ul personal. Când a fost făcută?
Când le spun cititorilor mei că apar complet goală pe website-ul meu, de obicei nu mă cred. Pe urmă văd poza şi mă ceartă că nu le-am spus la ce vârstă a fost făcută. Fotografia mi-a făcut-o tata. Cred că aveam vreo şase luni!