Mi-ar fi plăcut ca oraşul copilăriei mele să aibă deschidere la mare. Mă vedeam într-un port urmărind cu privirea corăbii plecând cu toate pânzele sus spre ţinuturi îndepărtate, auzeam sirena răguşită a vapoarelor legănându-şi puntea înţesată de călători îmbrăcaţi în haine albe zâmbind fericiţi sub pălării de soare, simţeam mirosul de smoală încinsă al motoarelor, mirosul lumilor de dincolo de orizontul care închidea oraşul ca un capac vibrând tremurător la marginea cerului. În larg începea aventura şi îmi imaginam că acolo, departe, se întâmplau lucruri extraordinare pe care doar în cărţi le mai puteai trăi.
În lipsa Portului, a trebuit să mă împac cu Gara, şi el un loc magic. Picioare grăbite, batiste fluturând la ferestre, pufăitul locomotivelor obosite de drum. Mi se părea că fiecare tren intra în gară cu un strigăt triumfător, ca şi cum ar fi cucerit o bucată nouă de lume. Cei care plecau urcau scările vagoanelor sprinteni şi plini de speranţă mânuind cu uşurinţă valize grele, sau îngreunate de amintiri. Aveau în ochi deja mirajul depărtării, fascinaţia locurilor necunoscute.
Pe vremea aceea călătoriile miroseau a fum şi ca fumul se volatizau în mintea mea încinsă de imaginaţie, într-o lume statică în care păream prizonieri.
Şi totuşi, am înţeles curând că suntem sortiţi drumului. Ne naştem cu sămânţa călătoriei. La unii încolţeşte miraculos, din ea ies copaci stufoşi cu încrengături în toate direcţiile, la alţii rămâne latentă. Oricum ar fi, fiecare are drumul lui, spunea bunicul care călătorise doar pe front dar părea să ştie totul despre misterele locurilor nevăzute.
Treptat, am aflat că există multe feluri de călătorii, de plăcere sau de nevoie, unele întrerupte, altele interminabile, unele ratate, altele salvatoare. Şi nu toţi cei plecaţi se întorc acasă. Exploratori, aventurieri, fugari, deportaţi, exilaţi, rătăcitori, călătorii îşi urmează soarta sau şi-o înfruntă, unii îşi aleg calea, alţii sunt forţaţi să ia un drum anume. Schimbi locul, schimbi norocul.
Că suntem aici în trecere am simţit încă de-atunci. Într-o zi mi s-a spus că bunicul plecase pe drumul fără întoarcere. Nu m-am mirat, oamenii veneau şi plecau, ca anotimpurile, şi din când în când dispăreau într-o călătorie atât de lungă că nu mai aveau timp să se întoarcă. Şi stelele călătoresc. Şi noi suntem pe drum, mi s-a explicat blând, în Marea Călătorie, lungă cât viaţa. Nu mai ţin minte dacă m-am întristat sau m-am simţit norocoasă să aflu că deja călătoream fără să-mi dau seama.
Mai târziu au apărut călătoriile reale, vacanţe la mare, în munţi, ba chiar în ţările învecinate, cu bucuria de a pleca de-acasă, de a fi tu cel care face cu mâna de la fereastra trenului. Gara nu mai mirosea a fum ci a pământ răscolit. Distanţele se condensau, se lărgea orizontul, se deschidea mintea, timpul galopa odată cu schimbările şi prospeţimea locurilor noi, sau rămânea încremenit pe cerul unei nopţi de vară departe de casă.
Am avut dintotdeauna neastâmpărul drumului, curiozitatea de a vedea ce se întâmplă de partea cealaltă a gardului, ce e dincolo de orizont, cum trăiesc oamenii în alte părţi ale lumii, cum se îmbracă, cum gândesc, ce mănâncă. Nevoia de a vedea pe viu ruine de imperii, civilizaţii apuse ori înfloritoare, conspiraţia timpului asupra creaţiilor triumfătoare şi unice ale naturii. Şi am avut şansa călătoriilor. Mi-am schimb de câteva ori locul şi norocul, am emigrat la New York, şi am călătorit din Patagonia în Machu Picchu, din India în Egipt, pe mai toate continentele, la Ecuator şi Tropice, în zone izolate ca Deşertul Atacama sau la Tayrona pe coasta Columbiei, în jungla populată de temple din Tikal Guatemala sau Angkor Cambodgia, ori la poalele Himalaiei în Nepal.
Dar mai mult decât fascinaţia de a vedea locuri noi, călătoriile sunt evadări fericite spre necunoscut, un suflu de libertate în oase, o uşurătate a fiinţei zburată printre fusuri orare, peste ţinuturi cu energii diferite, şi fiecare din ele infiltrându-ţi în oase un fel de tinereţe venită din senzaţia de diferit, altfel, altundeva. Deliciul de a-ţi face valiza, de a consulta hărţi şi ghiduri, de a lăsa imaginaţia să o ia înainte, cu riscul că realitatea o va contrazice sau depăşi, toate fac parte din ritualul pregătitor escapadelor.
Nu ştii niciodată însă la ce să te aştepţi, excursiile au imprevizibilul lor, Pandora îşi desface cutia cu miracole, surprize şi primejdii, ca şi apetenţa noastră pentru necunoscut, mister şi aventură. Să pleci e o provocare, un curaj. Curajul unui alt început. Călătoriile sunt cunoaştere. Sunt şi escapade în timp. Ai senzaţia că doar cei rămaşi acasă îmbătrânesc. Pentru tine, cel aflat pe drum, timpul se lungeşte binevoitor, îţi lasă tihna să-i percepi altfel convenţia limitelor. L-am simţit intens sub cerul Ierusalimului, alert în pieţele Lisabonei, voalat pe străzile medievale ale Medinei din Fez, ori ca pe un şarpe leneş alenecând pe malul Gangelui.
Într-un templu budist din Tailanda călugărul mi-a vorbit despre călătoria sufletului etern rătăcitor; în Peru shamanul invoca spirite luminate plecate în lumea de dincolo spre a vindeca trupurile celor rămaşi aici; la Varanasi mulţimi uriaşe aşteaptă în fiecare zi răbdătoare să-şi înceapă ultima călătorie.
Undeva, pe o plajă pustie din America de Sud, am simţit cum timpul îşi pierdea autoritatea, m-am trezit fericită în bucuria simplă a clipei. Acolo, atunci, aş fi putut întrerupe totul pentru a trăi liber, din puţin, fără responsabilităţi şi fără vină. Călătoriile pot produce astfel de revelaţii.
Porturi şi gări, aeroporturi şi şosele înţesate de oameni căutându-şi sau schimbându-şi locul, pentru care casa devine doar locul unde dormi peste noapte. Cu cât călătoreşti mai mult, cu atât universul se strânge, distanţele îşi înghit măsura, pământul devine tot mai mic. Mi-l imaginez ca pe o nucă pe care o poţi strecura în buzunar. Oriunde te-ai duce, îl iei cu tine.
Suntem cu toţii perpetuu călători. În această viaţă, pe acest pământ, în propria noastră piele. Avem cu toţii o valiză de vise gata făcută, oricând pregătiţi de a zbura pe prima fereastră deschisă. Unii o fac la propriu, alţii imaginar. Unii parcurg drumul cu piciorul, alţii cu mintea. Şi probabil că nu trebuie să pleci neapărat, e de ajuns să ştii că poţi pleca. Restul e drum.
Carte de vizită
Carmen Firan (n. 1958 la Craiova), cunoscută poetă, scriitoare și jurnalistă. Autoare a 11 volume de versuri publicate în România, proză, eseuri, piese de teatru și scenarii de film. Din 2002 este stabilită în New York, SUA. Colaborează la reviste literare din România, Franța, SUA, Anglia, Israel, Canada. Opera sa apare în traducere în antologii sau în volum în Franța, Anglia, Irlanda, Polonia, Israel, Canada, Germania, Suedia. Volume tipărite în SUA: După-amiază cu înger, poeme, în Pamphlet Series, Poetry New York, 2000; Prima secundă de după moarte, poeme, Writers Club Press, New York, 2000; Desăvîrșirea erorii, poeme, Spuyten Duyvil Press, New York, 2001; Farsa, roman, Spuyten Duyvil Press, New York, 2002; În cea mai frumoasă viață, poeme, cu Umbrage Editions, New York, 2002; Lumina din pod, piesă de teatru, dramatizare Actors Studio (regia Vivien Dybal). În România au apărut: Unde începe cerul. Jurnal de călătorie (Polirom, 2013), Detectorul de emoții și alte povestiri (Curtea Veche, 2011), Miracole mici și mijlocii (Curtea Veche, 2009).