Cînd vin apocalipse financiare, citiţi cărţi serioase. Nu cu pronosticuri, vaiete şi tîmpenii, ci măcar cu explicaţii clare despre ce s-a întîmplat. Un compendiu lucid şi polemic: În cădere liberă – Joseph Stiglitz.
Cei mai fericiţi ani (economic vorbind) pentru Vestul lumii au fost între 1945 şi 1970, scrie Stiglitz. Da, a fost perioada de refacere de după război şi asta explică mult gradul foarte mare de ocupare a forţei de muncă. Dar nu e esenţial pentru explicarea prosperităţii. Vitală în explicaţie e reglementarea pieţei financiare, intervenţia fermă a statului în chestiuni economice. În perioada sus-menţionată o singură criză financiară importantă a avut loc (cea din Brazilia, 1962). În rest, un calm relativ.
Deţinătorul Nobelului, Joseph Stiglitz, e numit în România nu de puţine ori „socialist”. Economistul e departe de aşa ceva. Dar e foarte adevărat că denunţă ferm toate fantasmele neoliberale cu piaţă ultraliberă, demitizează fanteziile celor care spun că se reglează totul de la sine cînd statul nu intervine deloc etc. Cele două decenii de după căderea comunismului au fost nu un moment de triumf total şi complet al capitalismului, ci o perioadă de triumfalism american păgubos, scrie Stiglitz. Şi, în felul acesta, şi explică indirect de ce vin aşa de uşor etichetele de „socialist”. Pentru că, paradoxal, în România, una dintre ţările cele mai sărace din UE, inechitatea a crescut odată cu discursuri triumfaliste despre cum vrem noi să fim capitalişti exact ca în filmele hollywoodiene serie C. Cu cît a fost mai mare paragina post-comunistă cu atît s-au trezit săracii Estului mai sălbatic capitalişti.
Or, ultimele trei decenii au adus această ingenioasă invenţie americană: cum să pui săracii să producă bani. Le dai credite şi apoi începi să mişti datoriile de colo-colo prin tot felul de inginerii financiare. Visul normal al fiecărui om, acela de a avea o casă, a fost speculat la maximum. Orice american sărac putea să ia un credit imobiliar. O casă scumpă, normal. Care atunci cînd totul s-a prăbuşit a devenit o casă ieftină plătită scump. Cum au fost luaţi banii săracilor? Stiglitz vă răspunde: „Procesul de securizare susţinea comisioane fără număr, comisioanele fără număr susţineau profituri fără precedent, iar profiturile fără precedent generau bonusuri nemaivăzute”. În traducerea mea, „the american dream” a fost ultimul bun scos la produs şi stors pînă la epuizare. După cădere, din banii contribuabililor sistemul a fost salvat, dar prea puţin s-a întors ca minimum avantaj pentru plătitor, americanul de rînd. Stiglitz propune multe soluţii în carte pentru schimbarea la faţă a capitalismului. Toate au un numitor comun: sînt soluţii politice excepţionale, economistul vrea reglementare serioasă, vrea abolirea filozofiei lui nu-vă-amestecaţi-că-pînă-la-urmă-se-reglează-sistemul-cumva.
Stiglitz pune la punct şi teoria pieţei inovatoare şi a spiritului privat ca forţă absolută de mobilizare: „unele dintre cele mai mari succese ala Statelor Unite au avut la bază studii de cercetare sprijinite de guvern, de regulă desfăşurate în universităţile de stat sau cele nonprofit – începînd cu internetul şi terminînd cu biotehnologia modernă”. De aici, economistul critică firesc prea marea diferenţă de judecată a întreprinderii private şi a întreprinderii de stat. Pînă la urmă, şi în una şi în alta tot cu angajaţi avem de-a face. Motivarea angajaţilor nu are prea mult de-a face cu originea investiţiei.
Stiglitz e foarte citat în ziua de azi, e redundant el însuşi în articolele şi cărţile pe care le scrie pentru că vrea să pună presiune reală pe propaganda neoliberală a ultimilor 30 de ani. E pariul lui pe care cred că merită să-l citim atent.
Şi un tip enervant
Niall Ferguson e un istoric vioi, controversat, intelectual ultra-public (are colaborare permanentă cu Newsweek şi Financial Times). Cartea Civilizaţia. Vestul şi restul are o teză clară: ce minunat şi tare a fost Vestul lumii şi cum a reuşit el în 500 de ani să subordoneze „restul”. O teză numai bună pentru momente ca astea de azi în care superputerea supremă ia prima notă de AA+ şi China o ia la rost.
Ferguson e enervant prin concluzii pripite, generalizări, „evidenţe” (la el nu există îndoială, există „dovezi”), chestiuni deranjante şi la un istoric, şi la un ziarist, după părerea mea. Are însă partea lui „fun”, e uşor de citit şi îi place să braveze tabloidal.
Am ales un citat despre opium:
Englezii au fost mai norocoşi şi în privinţa drogurilor: de mult învăţaţi cu alcoolul, ei au fost scoşi din beţie în secolul al XVII-lea de către tutunul american, cafeaua arabică şi ceaiul chinezesc. În timp, s-au deprins cu plăcerea frecventării cafenelei, care era parţial un loc de băut cafeaua, dar şi o bursă de mărfuri şi un loc de discuţii; chinezii au rămas prinşi în letargia opiului, cu pipele umplute de însăşi Compania Britanică a Indiilor de Est.
Şi acum un citat despre exact acelaşi subiect dintr-o perspectivă cam altfel, din Stiglitz-ul citat mai sus:
La mijlocul secolului nouăsprezece, Marea Britanie şi Franţa au declanşat practic un război pentru a menţine China “deschisă” comerţului global: Războiul Opiului, numit aşa pentru că scopul lui a fost acela de a nu lăsa China să-şi închidă porţile în faţa opiului venit din Vest – lumea occidentală nu prea avea cine ştie ce lucruri de valoare pe care să le vîndă Chinei, în afară de droguri, pe care vroia să le poată deşerta în continuare pe pieţele chineze, cu efectul colateral al răspîndirii dependenţei. A fost una dintre primele tentative ale Occidentului de a corecta o problemă a balanţei de plăţi.
Ferguson e cinic-vesel şi vorbeşte despre chinezii prinşi în viciu aşa, ca din senin, şi despre englezii care ţineau bine la băutură mai ales că aveau, mai nou, şi cafea ca să-şi revină din mahmureală. Stiglitz e fără umor şi direct. Îl prefer pe Stiglitz. Dar uneori trebuie citiţi şi tipii enervanţi, să vedem măcar cu ce ne batem.