Alaa al-Aswani şi-a evacuat personajele din Blocul Iakubian, le-a dat viză de studiu şi i-a cazat în campusul Facultăţii de Medicină din Chicago. Doar spaţiul cultural a fost schimbat, problemele au rămas aceleaşi, poate resimţite mai intens din cauza dezrădăcinării. Chicago este povestea unui oraş al extremelor şi al studenţilor arabi însetaţi de libertate, dar înfricoşaţi de reacţiile negative în raport cu prezenţa lor, mai ales după evenimentele din 11 septembrie 2001.
Grecii antici închinau pătrunjelul Persefonei, în cadrul ritualurilor funerare. După creștinare, beneficiarul a devenit Sf. Petru, ca urmaș al lui Caron, păzitorul sufletelor. Se spunea despre el că aduce ghinion celui care îl folosește cu gânduri necurate. Tot la greci, câștigătorii competițiilor sportive primeau cununi din pătrunjel, iar curțile aveau la poartă tufe de pătrunjel.
Hannah Baker are 16 ani. Avea 16 ani. E o vîrstă delicată, într-adevăr, cu planuri de viitor, dar şi cu fragilităţi specifice. Cu emoţii puternice. Cu gânduri extreme. Cu prieteni şi întâmplări pe care să le transformi în amintiri.
Să încep cu o mărturisire: Zafón este, în perioada aceasta, pe lista scurtă a autorilor mei favoriți. Are multă imaginație, e creativ, personajele lui sunt credibile și acțiunea cărților are o cadență perfectă, nu e nici lălăită, nici făcută pentru ecranizare (deși scriitorul e deja curtat de multe case de film pentru un astfel de demers).
Mă aștept întotdeauna ca jurnalul unui scriitor să fie un volum care să inspire, plin de învățăminte și de povești din viața celui ale căror opere mi-au plăcut. Dar în Jurnalul lui Kafka am descoperit un om urzuz, antisocial, care nu găsește plăcere în compania prietenilor sau a familiei, ci mai mult a scrisului său
George Friedman este unul dintre cei mai importanţi politologi şi analişti strategici americani contemporani. Binecunoscut lumii întregi ca fondator şi director general al primului şi celui mai mare oficiu privat de analiză strategică, STRATFOR, George Friedman este unul dintre cei mai profunzi viitorologi ai lumii occidentale. Cartea sa Următorii 100 de ani, acum disponibilă şi în limba română, reprezintă un foarte complex şi, în acelaşi timp, cordial exerciţiu de gândire prospectivă în chestiuni globale ale omenirii. Este o lectură pasionantă şi o invitaţie la reflecţie deoarece, dincolo de mizele vădit pro-americane ale autorului se ascunde o meditaţie pe tema viitorului planetei şi a condiţiei umane în viitorul apropiat.
Italienilor le place amorul. De la Romeo şi Julieta încoace, ba chiar, dacă ne uităm mai în urmă, avem exemple şi mai vechi de atât. Le place să aibă aşa, un strop de spice mediteranean şi puţină tragedie. Cartea Simonei Sparaco, Lovebook, nu este o carte tragică. Mă rog, când un bărbat părăseşte o femeie tragedia rezultată depăşeşte tristeţea şi sentimentul de inutilitate date de cele Două Războaie Mondiale adunate. Aşa i se întâmplă şi eroinei noastre, Solidea, care, după 9 ani de relaţie, se trezeşte singură şi neconsolată, în favoarea unei noi iubiri, tapata iubitoare de câini ciobăneşti. Nu e vreo bătrânică expirată, dar faptul că Matteo a fost singura dragoste din viaţa ei până în acel moment o face să se simtă nepermis de singură, nesigură şi fără şanse de ieşire din starea de femeie părăsită.
Când mi se face dor de clasici, piesele scrise de Cehov sunt primele alegeri. Am fost încântată să redescopăr Livada de vişini, Pescăruşul sau Unchiul Vanea. Acest volum include şi piesele de mici dimensiuni, mai puţin cunoscute, dar la fel de acaparante pentru spectatorul care va căuta, avid, noi bijuterii în cufărul dramaturgiei ruse.
„Diferența dintre durere și lux este că durerea ne-o amintim într-un fel general, dar nu o păstrăm cu adevărat în memorie; luxul ni-l amintim în toate amănuntele, spune Charles Dickens în Drood de Dan Simmons. E ca diferența dintre cărțile pe care le citim la metru, pentru destindere, și acele rare lecturi care ne rămân în memorie.
Volumul de aproape 100 de pagini, Rătăciri, apărut în 2012 la editura Allfa, ne redă un Horaţiu Mălăele care se joacă de data aceasta printre cuvintele scrise şi stilurile de tot felul, fragmentele luând fie forma unei pagini de roman în care parcă am citi un Marin Preda (Au venit comuniştii), a unor povestiri în viul grai al unui Creangă (Copilăria) fie a unui jurnal-confesiune (Doamne, tineri mai eram...) sau a unor opinii jurnalistice (Cinefagii...). Cert este că volumul se citeşte, aşa cum o spune şi Radu Beligan, pe nerăsuflate.
Librăriile s-au umplut şi la noi de ceva ce blochează întotdeauna o luptă consistentă de idei. Aşa, ca pe nişte cavaleri ai delirurilor de toate felurile, i-aş pune într-o barcă pe Puric şi a sa mistică de selfhelp pentru corporatişti şi foşti ţărănişti. De cealaltă parte ar sta ateii profesionişti apucaţi, gen Dawkins. Zgomotul făcut de ei îngroapă studiile serioase filozofice, teologice, eseurile cu adevărat vii şi novatoare într-un domeniu în care fie erudiţia, fie vioiciunea sclipitoare joacă rol determinant.
Deși nu i-a plăcut niciodată eticheta aceasta, de care de altfel n-a mai scăpat toată viața, Alan Sillitoe a făcut într-un fel parte, chiar dacă fără să-și propună, din generația scriitorilor clasei muncitoare ai Angliei anilor 1950-1960. Provenit dintr-o familie de muncitori, Sillitoe a lucrat la 14 ani (în 1942) timp de trei luni, în fabrica de muniție Raleigh din Nottingham, apoi, în 1945, a devenit controlor de trafic aerian în cadrul Forțelor de Aviație britanice până la 21 de ani când a trebuit să se retragă din cauza tuberculozei.