Cărţile Dianei Wynne Jones, în special cele din seria Chrestomanci, din care face parte şi cartea Cele 9 vieţi ale lui Christopher Chant (1988) au fost de multe ori comparate cu cele din seria Harry Potter, ale scriitoarei J.K. Rowling, însă din păcate n-au avut la fel de mult succes în ceea ce priveşte ecranizările. Cu toate acestea, aventurile lui Christopher sunt cel puţin la fel de savuroase şi extraordinare ca ale lui Harry.
Părinţii bogaţi şi nefericiţi în căsnicie ai băiatului nu-i acordă mare importanţă, iar Christopher este crescut mai mult de către angajaţi, care însă sunt foarte des înlocuiţi, din cauză că nu fac faţă atmosferei ostile din casa Chant. Deşi de cele mai multe ori abordează certurile dintre părinţi (desfăşurate prin terţi, fie prin mesaje verbale, fie în scris – prin bileţele) cu multă ironie şi umor, copilul este afectat de indiferenţa acestora. Ba mai mult, trăieşte constant cu spaima că din cauză că-şi vede tatăl atât de rar se prea poate ca la un moment dat să treacă pe lângă el într-una dintre plimbările sale prin grădină fără să-l recunoască. Obişnuit deci cu o viaţă în care nu se are decât pe sine drept prieten, Cristopher evadează aproape în fiecare noapte, visând, în lumile paralele denumite Oriundevauri, unde cunoaşte personaje interesante şi de unde adesea se întoarce cu obiecte necunoscute lumii în care s-a născut.
Cartea, pentru mine cel puţin, vine cu o abordare uşor diferită faţă de fantasy-urile în care copiii cu probleme personale dar care au puteri extraordinare sunt trişti şi îşi plâng de 
milă (sau provoacă mila cititorului). Aici nu e cazul. Băiatul este foarte realist în ceea ce priveşte atmosfera apăsătoare din casă sau în ceea ce priveşte problemele prin care trece în diverse momente. Nu se plânge şi nu plânge. Dimpotrivă, uneori e greu să-ţi dai seama cine e copilul şi cine e adultul atunci când îi descrie pe oamenii mari. Clistoferul (aşa cum îl numesc doamnele prostuţe, cu pielea şi părul verzui dintr-unul dintre Oriundevauri) a dezvoltat pe cont propriu un anume fel excentric de a privi mersul lumii. El se ataşează de unchiul său Ralph, primul adult care-i zâmbeşte însă care, din păcate, urmăreşte scopuri nu atât de nobile cum crede băiatul. Unchiul Ralph vrea să-l folosească pe băiat pentru a aduce cât mai multe obiecte sau chiar fiinţe din lumile paralele, pe care el apoi să le vândă pe piaţa neagră a vrăjitorilor. Unul dintre animalele aduse de Christopher dintr-o astfel de lume paralelă este motanul roşcat Throgmorten, un motan urâcios şi plin de resentimente odată furat, cu ochii gălbui şi răutăcioşi. Îmi place enorm motanul şi descrierea, seamănă perfect cu pisica mea, Svenka. Dar ca toate pisicile, Throgmorten cedează rapid în urma unor scărpinături după ureche şi devine un bun aliat al băiatului. Cartea nu este doar pentru copii şi cu siguranţă depăşeşte în profunzime multe dintre cărţile pline de pretenţii pentru oamenii mari.
Diana Wynne Jones a scris şi seria Castele din care face parte cartea Castelul mişcător al lui Howl (1996), carte pentru care a primit un premiu Boston Globe. În 2004, regizorul şi artistul manga japonez – Hayao Miyazaki a primit un premiu Oscar pentru animaţia cu acelaşi nume, realizată după cartea Dianei, trailerul aici.
Din păcate scriitoarea a murit anul trecut, pe 26 martie, după o luptă de aproape doi ani cu cancerul pulmonar şi 40 de cărţi de ficţiune şi nonficţiune publicate, multe premiate. Unul dintre cele mai savuroase interviuri pe care le-a dat cuiva vreodată se găseşte aici, unde vorbeşte despre lipsa de gust cu care este decorată casa lui Tony Blair şi unde explică atmosfera deseori întunecată din cărţile ei prin imaginile propriei case şi propriei copilării, pline de sărăcie şi de nefericire. Culmea, deşi se făceau (şi încă se mai fac) multe speculaţii cum că Rowling ar fi copiat foarte mult din cărţile Dianei, aceasta explică plină de modestie că este foarte probabil ca mămica lui Harry Potter să fi citit cărţile ei când era copil şi astfel a copiat-o neintenţionat, amestecând amintirile cu ficţiunea proprie. Şi tot ea acceptă resemnată că în cazul în care Rowling n-ar fi provocat Potter-isteria, nici cărţile ei n-ar fi fost reeditate. Din păcate însă, aşa cum se întâmplă în poveştile din viaţa reală, ca într-un final mai mult ironic decât fericit – Exact în momentul în care am devenit bătrână, pot să spun că am în sfârşit bani…