Cum văd eu lumea este o reuniune de articole şi conferinţe ale lui Einstein, texte care arată şi dorinţa savantului de a se apropia de publicul larg, dar şi efortul lui implicit de a controla rigoarea fizicianului, pentru a răspunde acestei dorinţe. Este o carte ciudată, pentru că în ea alternează idei despre lume, destin, credinţe, educaţie, societate, psihanaliză, succes, ştiinţă, religie şi câte mai multe teme ale omenirii, dar şi gânduri şi opţiuni despre alegerea lui profesională, despre traseul lui ca fizician.
Poate că aceste gânduri te sperie ca cititor, mai ales că sunt însoţite de formule, dacă vrei să cunoşti ce era în mintea savantului şi nu eşti în domeniu. Nu contează însă, pentru că vei fi răsplătit mereu, de-a lungul cărţii, cu idei pe care orice om le are şi care îi preocupă mai ales pe cei tineri.
În multe pagini găsim tinereţea lui Einstein, dorinţa lui de cunoaştere, curiozitatea lui nestăvilită, lecturile care l-au făcut să-şi construiască mintea, să-şi limpezească incertitudinile şi să opteze pentru anumite puncte de vedere.
Din notele autobiografice răzbat frământările lui, căci afirmă cu o sinceritate profundă „cât de ciudată este situaţia noastră, copii ai Pământului. Fiecare este aici pentru o scurtă vizită. El nu ştie, dar uneori crede că o simte”.
Mărturisirile lui Einstein sunt clar exprimate odată ce scrie atât de limpede astfel: „Simt nevoia de cumpătare şi am adesea sentimentul apăsător de a pretinde mai mult decât este necesar din munca semenilor mei…şi mai cred că o viaţă exterioară simplă şi lipsită de pretenţii este bună pentru fiecare, pentru corp şi pentru spirit”. Nu este aceasta o lecţie pentru noi, oamenii de rând, asaltaţi astăzi de tot felul de mesaje, adesea incomplete, contradictorii sau chiar inutile existenţei noastre?
Credem că suntem liberi. Dar oare chiar suntem? Einstein nu crede acest lucru şi, fără îndoială, are dreptate pentru că, aşa cum spune el, „fiecare acţionează nu numai sub constrângeri exterioare, ci şi potrivit necesităţii lăuntrice. Sentinţa lui Schopenhauer: «Un om poate să facă, ce-i drept, ce vrea, dar nu să voiască ceea ce vrea», m-a pătruns încă din tinereţe şi mi-a fost întotdeauna o alinare la priveliştea asprimii vieţii, un ajutor în îndurarea acesteia şi un izvor nesecat de toleranţă”. Ba, chiar mai mult, adaugă el, gândind aşa ajungem la o „concepţie de viaţă ce face loc şi umorului”.
E greu de spus ce aduce această carte unui cititor. Ar fi atât de mult de scris…. Mai întâi, o înţelegere a lumii, o înţelegere a vieţii şi o acceptare a frământării continue privind opţiunile noastre. Ne-ar aduce o înţelegere a relaţiei, istoric complicate, între ştiinţă şi religie şi o viziune mai largă asupra religiei, în care religiozitatea devine atitudine faţă de ceva din lumea largă.
Mai apoi, o percepţie privind cunoaşterea omenească, relaţiile între ştiinţe, dar şi prăpastiile între ele, moda minţii care vrea să cunoască lumea şi cum se schimbă ea de la o epocă la alta, specializările minţii noastre şi o percepţie elegantă asupra inteligibilităţii lumii.
Einstein consideră că omul de ştiinţă are răsplata în ceea ce Henri Poincare numea „bucuria înţelegerii” şi eu mă întreb dacă nu cumva a citi această carte nu-ţi aduce această bucurie. Citiţi-o şi vă veţi bucura!