Sunt cărți care te însoțesc toată viața, din clipa în care le-ai terminat de citit. Viața acestui băiat de Tobias Wolff (ed. Publica) este, pentru mine, una dintre ele. O lectură amăruie, pe alocuri tristă, pe alocuri amuzantă, care m-a dus înapoi în timp, în propria copilărie.
Viața acestui băiat de Tobias Wolff este un volum de memorii despre copilăria din anii 1950, un adevărat clasic modern. O poveste de viață în care eroul principal este un copil care se maturizează încercând să rezolve dileme existențiale, încercând să supraviețuiască într-o lume conflictuală, încercând să-i înțeleagă pe adulți.
Toby Wolff este când dur, când vulnerabil, viclean sau confuz. Trece prin toate stările acestea contradictorii pentru că nu găsește niciun reper solid. Despărţiţi prin divorţ de tatăl şi fratele lui, Toby şi mama lui sunt permanent în mişcare.
În strădania de a dobândi o identitate şi încredere în sine împotriva ostilităţii constante a unui nou tată vitreg, experienţele prin care trece sunt în acelaşi timp dureroase şi comice, iar Wolff recreează cu măiestrie frustrările, cruzimile şi bucuriile adolescenţei. Diferitele lui planuri – să fugă în Alaska, să măsluiască cecuri şi să fure maşini – duc în cele din urmă la un act de autoinvenţie excesivă, care îi deschide o nouă lume de posibilităţi.
Sunt puține titlurile care îi aduc la unison pe criticii literari americani, însă această carte a reușit.
Atât de limpede şi de hipnotic… încât cititorului îi vine s-o descompună şi să găsească un mod simplu de a explica de ce funcţionează atât de minunat. – The New York Times
Aceste memorii extraordinare sunt atât de frumos scrise încât nu doar că ne ataşăm de amintirile copilului Wolff, ci suntem şi mişcaţi de universalitatea experienţei lui. – San Francisco Chronicle
O operă de autentică măiestrie literară… cumplită şi stranie ca Marile speranţe, ireală şi crudă ca Pasărea vopsită, amuzantă şi transcendentă ca Huckleberry Finn. – The Philadelphia Inquirer
Wolff scrie într-un limbaj care este liric fără ornamentaţii, îşi defineşte personajele cu trăsături exacte şi voci perfect acordate şi creează suspans în jurul unor întâmplări obişnuite, descoperind misterul dinăuntrul lor. – Los Angeles Times Book Review
Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
”Dwight conducea cufundat într‐o visare posacă. Când vorbeam cu el, răspundea scurt sau deloc. Când și când, expresia i se schimba și mormăia de parcă ar fi vrut să susțină vreun argument. Ținea un Camel aprins pe buza de jos. Chiar după ce a traversat râul Concrete, a tras tare de volan la stânga și a lovit un castor care traversa. Dwight a spus că virase ca să evite castorul, dar nu era adevărat. Se abătuse din drum ca să‐l calce. A oprit mașina la marginea drumului și s‐a întors la locul unde zăcea castorul.
Am coborât și ne‐am uitat la el. Nu am văzut sânge. Castorul era întins pe spate cu ochii deschiși și dinții curbați și galbeni dezveliți. Dwight l‐a împins cu piciorul.
— Mort, a spus.
Era mort de‐a binelea.
— Ia‐l, mi‐a spus Dwight.
A deschis portbagajul mașinii și a spus:
— Ia‐l. Îl jupuim pe fraier când ajungem acasă.
Voiam să fac ce aștepta de la mine Dwight, dar nu puteam. Stăteam pe loc și mă uitam la castor.
Dwight a venit lângă mine.
— Blana asta face cincizeci de dolari, pe puțin. A adăugat: Nu‐mi spune că ți‐e frică de ăsta.
— Nu, domnule.
— Atunci ia‐l.
S‐a uitat la mine.
— E mort, pentru numele lui Dumnezeu. E doar carne. Ți‐e frică de un hamburger? Uite.
S‐a aplecat și a apucat coada cu o mână și a ridicat castorul de pe jos. A încercat să pară că i‐a fost ușor, dar mi‐am dat seama că era surprins și încordat din cauza greutății castorului. Un fir de sânge a început să‐i curgă din nas, apoi s‐a oprit. Câteva picături au căzut pe pantofii lui Dwight, până să depărteze brusc corpul animaului. Ținând castorul în fața lui cu amândouă mâinile, Dwight l‐a dus la portbagajul deschis și i‐a dat drumul. S‐a izbit tare.
— Uite, a spus și s‐a șters pe mâini de pantaloni.
Am mers mai departe spre munți. Era după‐amiaza târziu. Lumina era palidă și rece. Râul arunca scânteieri verzi printre copacii de pe marginea drumului, apoi s‐a făcut cenușiu ca o bucată de cositor când soarele a dispărut. Munții s‐au întunecat. S‐a lăsat noaptea.
Dwight a oprit la o tavernă dintr‐un sat numit Marblemount, ultima așezare înainte de Chinook. A adus un hamburger și cartofi prăjiți la mașină și mi‐a spus să stau cuminte o vreme, apoi s‐a întors înăuntru. După ce am terminat de mâncat, mi‐am pus haina și l‐am așteptat pe Dwight. A trecut timpul și a tot trecut. Din când în când, ieșeam din mașină și străbăteam distanțe scurte în susul și în josul drumului. Odată am riscat să arunc o privire prin fereastra tavernei, dar geamul era aburit. M‐am întors în mașină și am ascultat radioul, cu ochii țintă la ușa tavernei. Dwight îmi spusese să nu folosesc radioul pentru că risca să consume bateria. Încă mă simțeam prost pentru că îmi fusese teamă de castor și nu voiam să mai am și alte probleme. Voiam ca totul să meargă bine.
Fusesem de acord să mă mut la Chinook, în parte pentru că mă gândeam că nu aveam de ales. Dar mai era ceva pe lângă asta. Spre deosebire de mama, eram de un conformism feroce. Eram tentat de ideea de a face parte dintr‐o familie convențională și de a locui într‐o casă și de a avea un frate mai mare și două surori – mai ales dacă una dintre aceste surori era Norma. Și, în adâncul meu, disprețuiam viața pe care o duceam în Seattle. Mă săturasem de ea și habar n‐aveam cum să o schimb. Mă gândeam că în Chinook, departe de Taylor și Silver, departe de Marian, departe de oamenii care‐și făcuseră deja o părere despre mine, puteam fi altfel. Puteam să mă prezint ca fiind un sportiv al școlii, un băiat demn și consecvent și, fără a avea vreun motiv de îndoială, ceilalți aveau să creadă că eram acel băiat și, astfel, să‐mi permită să fiu acel băiat. Nu admiteam niciun alt obstacol în calea unei schimbări miraculoase decât îndoiala celorlalți. Asta era o idee care a dispărut cu greu, dacă o fi dispărut.
Ascultam radioul încet, gândindu‐mă că, astfel, consumam mai puțină energie. Dwight a ieșit din tavernă la mult timp după ce intrase, cel puțin la fel de mult cât făcuserăm din Seattle până acolo, și a demarat în viteză din parcare. Mergea repede, dar nu mi‐am făcut griji până când am ajuns la o serie lungă de curbe și mașina a început să oscileze. Această porțiune de drum trecea prin niște chei abrupte; în dreapta noastră, panta spre râu era aproape perpendiculară. Dwight smucea de volan într‐o parte și în cealaltă, părând că nu aude țipătul roților. Când m‐am întins către bord, s‐a uitat la mine și m‐a întrebat de ce îmi mai era frică acum.
I‐am spus că mi‐era un pic rău de la burtă.
— Rău de la burtă? Unui șmecher ca tine?
Lumina farurilor a dispărut de pe drum în întuneric, apoi a reapărut.
— Nu sunt șmecher, am spus.
— Eu așa am auzit. Am auzit că ești mare șmecher. Vii și te duci unde vrei, când vrei. Nu‐i așa?
Am clătinat din cap.
— Eu așa am auzit, a spus. Un adevărat om de lume. Și actor. Așa‐i? Ești actor?
— Nu, domnule.
— Asta‐i o afurisită de minciună.
Dwight se tot uita când la mine, când la drum.
— Dwight, te rog, mergi mai încet, am spus.
— Dacă e o chestie pe care n‐o suport, a spus Dwight, sunt mincinoșii.
M‐am lipit de scaun.
— Nu sunt mincinos.
— Ba sigur că ești. Tu sau Marian. Marian e mincinoasă?
Nu am răspuns.
— Ea spune că ești mare actor. Minte? Spune‐mi că minte și ne întoarcem la Seattle ca să poți să o faci mincinoasă în față. Vrei să fac asta?
Am spus că nu, nu voiam.
— Atunci înseamnă că tu ești mincinosul. Așa‐i?
Am dat din cap afirmativ.
— Marian spune că ești mare actor. E adevărat?
— Presupun, am spus.
— Presupui. Presupui. Haide, să‐ți vedem numărul. Dă‐i drumul. Să‐ți vedem numărul.
Când nu am făcut nimic, a spus:
— Aștept.
— Nu pot.
— Ba sigur că poți.
— Nu, domnule.
— Ba sigur că poți. Imită‐mă. Am auzit că mă imiți.
Am dat din cap.
— Imită‐mă, am auzit că mă imiți bine. Uite. Imită‐mă cu bricheta.
Mi‐a întins bricheta Zippo în cutia de catifea.
— Dă‐i drumul.
Stăteam nemișcat, cu ambele mâini pe bord. Mașina zbura pe drum.
— Ia‐o!
Nu m‐am mișcat.
A pus bricheta la loc în buzunar.
— Șmechere, a spus. Dacă faci șmecherii cu mine, îți smulg părul din cap, ai înțeles?
— Da, domnule.
— E timpul să te schimbi, domnule. Ai priceput? E vremea să schimbăm foaia.
M‐am ținut bine la următoarea curbă.”
Viața acestui băiat a fost ecranizat în 1993, în regia lui Michael Caton-Jones. În acest film, care a păstrat titlul original, rolul lui Tobias Wolff este jucat de Leonardo DiCaprio, cel al mamei sale, Caroline, de Ellen Barkin, iar cel al tatălui său vitreg de Robert De Niro.
Tobias Wolff este autorul mai multor volume de povestiri şi a două cărţi de memorii, printre care In Pharaoh´s Army, finalistă a Premiului National Book Foundation, precum şi a romanului The Barracks Thief, care a câştigat în 1985 Premiul PEN/ Faulkner pentru ficţiune.