Camera, de Emma Donoghue te impresionează încă de la prima răsfoire și de la opiniile de pe copertă. Nu are cum să nu te fascineze o poveste cu o tânără răpită, sechestrată și ținută într-o cameră timp de 7 ani, iar ultimii cinci dintre aceștia împreună cu băiatul ei, căruia i-a dat naștere în captivitate.
Pentru a nu lua contact cu răpitorul său, noaptea tânăra își ține copilul să doarmă în dulap, iar acesta numără de-acolo scârțâielile patului și ascultă conversația sumară a adulților. Deși prima reacție este de revoltă față de gestul mamei de a-și închide copilul noaptea în dulap, pe parcurs realizezi că știința și educația mamei au făcut să aibă un copil educat și sănătos, atât cât se poate spune despre un băiețel care nu a cunoscut niciodată lumea exterioară. „Mami ştie totul în afară de lucrurile pe care nu şi le 
aminteşte bine sau, câteodată, spune că sunt prea mic ca să-mi explice câte ceva“.
Cu nervii la pământ, cu dureri insuportabile de măsele și cu încheietura unei mâini rupte de pe vremea când încercase să se opună răpitorului său, mama dă dovadă de mult tact și inspirație în relația cu copilul. Un exemplu:
„Mi-ar plăcea să mă uit tot timpul la televizor, dar ne face rău la creier. Înainte să cobor eu din rai, Mami îl lăsa pornit toată ziua şi a transformat-o pe Mami într-un zombi, care e ca o fantomă numai că merge bum-bum. Aşa că acum ne uităm doar la o emisiune şi apoi îl opreşte, ca să aibă celulele noastre timp să se multiplice pe parcursul zilei şi să ne putem uita seara la încă o emisiune şi să ne mai crească puţin creier în somn“.
Dialogul dintre mamă și copil este descris prin ochii puștiului de cinci ani – Jack, care este fericit în neștiința sa de joacă zilnică cu mama, de privitul la televizor, de obiectele din jur care aveau de-acum nume proprii: Chiuveta, Masa, Covorul etc.
„În fiecare dimineaţă avem 1 000 de lucruri de făcut, cum ar fi să-i dăm Plantei o cană cu apă în Chiuvetă, ca să nu curgă pe jos, apoi să o punem la loc pe farfurioara ei de pe Bufet. Mai demult locuia pe Masă, dar faţa galbenă a lui Dumnezeu i-a ars o frunză. I-au mai rămas nouă, sunt late cât palma mea şi acoperite cu păr peste tot, aşa cum zice Mami că sunt câinii. Dar câinii sunt doar la televizor. Nu-mi place cifra nouă. Descopăr o frunzuliţă, asta înseamnă că sunt zece“.
Pentru el Camera înseamnă lumea, pentru că aici s-a născut și a crescut, aici s-a jucat cu mama sa, aici a învățat să citească și aici a aflat lucruri despre viața care îi pare un vis.
Dar pentru că aceasta nu este viața adevărată, mama încearcă o evadare nebunească, învățându-l pe Jack să se prefacă întâi bolnav pentru a fi dus la spital de Bătrânul Nick (dar acesta nu riscă acest lucru) și apoi să se prefacă mort. Își înfășoară băiețelul în covor și-l învață să nu scoată niciun sunet, să se prefacă Mort și să fugă din camioneta bătrânului la prima oprire.
Curajos, Jack reușește să scape și să-și salveze ulterior și mama, doar că lumea de-afară nu este cum s-ar fi așteptat el sau mama sa.
„În Cameră, mami și cu mine aveam timp pentru toate. Cred că timpul se întinde foarte subțire, ca untul, peste toată lumea, peste drumuri și case și locuri de joacă și magazine, așa că nu e decât câte-un cubuleț de timp pe fiecare loc“, spune Jack. Îngrijorările lui continuă: „Multe lucruri din lume par să se repete“ sau „Sunt sute de feluri diferite de a vorbi, asta mă amețește“. Deși aparent viața reală ar trebui să-l învețe mai multe decât a făcut-o mama sa în cei cinci ani de captivitate, micuțul Jack spune „sunt în lume tot timpul, și de fapt nu știu multe, sunt mereu neclar“.
Romanul a fost nominalizat la Man Booker Prize și clasat de The New York Times în topul celor mai bune cărți ale anului 2010. Autoarea provine din Irlanda (Dublin) și are două fetițe cărora le-a dedicat această carte. Emma Donoghue este autoarea mai multor romane care s-au bucurat de un real succes, precum şi a trei volume de povestiri. De asemenea, scrie ficţiune istorică şi piese pentru teatru şi radio. Locuieşte în orășelul Londra, din Ontario, împreună cu partenerul său şi cei doi copii ai lor.