Până acum vreo doi ani, cred că m-aș fi simțit extrem de jignită dacă aș fi fost luată drept o cat person. Nu, am crescut la țară, iar primul meu amic de năzbâtii a fost un ciobănesc german. Atât de tare l-am iubit, încât după moartea lui am refuzat să mai am vreun prieten necuvântător. Dar iată că peste ani în viața noastră a apărut Tara – o pisică din rasa Thai tradițional, care face echilibristică grațios între golăneală maximă și atitudine princiară. Cum-necum, am ajuns s-o iubim tare și să fim dependenți de prezența ei. Chiar dacă pisicile par mai leneșe, mai lente, mai puțin dispuse la agitație, nu e chiar așa. Cred că au o viață interioară bogată, sunt empatice și deștepte. Stați să aflați despre Bob.
În Lumea văzută de Bob (Biblioteca Polirom, Seria Junior), James Bowen continuă povestea aventurilor sale alături de motanul Bob pe străzile Londrei. Fie că e vînzător al revistei The Big Issue, fie că se întoarce la vechea sa îndeletnicire, aceea de cîntăreţ ambulant în Covent Garden, James este însoţit pretutindeni de motanul roşcat, care nu doar îl ajută să îşi refacă viaţa, ci îl şi salvează – la propriu – din situaţii periculoase.
Încetul cu încetul, omul şi motanul din staţia de metrou Angel şi din Covent Garden devin un fel de celebrităţi locale, apar în ziare, se întîlnesc cu primarul Londrei sau cu Paul McCartney, dar viaţa lor rămîne în continuare grea, apăsătoare şi plină de riscuri. Legătura strînsă dintre cei doi, toanele şi temerile fiecăruia dintre ei, primejdiile prin care trec, dar şi turnura radicală pe care o ia destinul lor după întîlnirea cu o agentă literară sînt relatate cînd cu duioşie, cînd cu un umor cuceritor, iar istoria acestei prietenii a devenit o sursă de inspiraţie pentru nenumăraţi cititori din întreaga lume.
Iată şi a doua ieşire în scenă a unuia dintre cele mai îndrăgite cupluri de artişti din nordul Londrei… Această continuare, mult aşteptată de public, reia povestea din locul unde s-a întrerupt în Un motan pe nume Bob, dezvăluindu-ne ce s-a mai întîmplat cu inedita pereche după primul său succes. (Evening Standard)
O poveste simplă şi emoţionantă despre o tovărăşie de durată, întemeiată pe încredere şi respect reciproc… care va deveni cu siguranţă un nou bestseller. (Kirkus Reviews)
Amestecul inteligent şi bine echilibrat de umor şi duioşie face din Bowen un povestitor fermecător, aşa că nu-i deloc de mirare că această pereche a atras atît de mulţi fani, şi pe Facebook, şi în viaţa reală. Bowen a reuşit să creeze o continuare extraordinară a unei poveşti uluitoare, aflată abia la început. (Publishers Weekly)
Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii ”pisicari” și nu numai:
”Uneori Bob transmite şi mesaje mai subtile. Dacă, de pildă, îşi face griji pentru mine, se apropie foarte tare, de parcă ar vrea să mă examineze. Dacă nu mă simt prea bine, se strecoară lângă mine şi chiar îmi ascultă bătăile inimii. Are o mulţime de gesturi afectuoase asemănătoare. Îi place să vină şi să se frece de mine torcând. Alteori se freacă cu botul de mâna mea, aplecându‑şi capul, ca să‑l scarpin după ureche. N‑au decât să zică ce vor toţi zoologii şi psihologii care analizează comportamentul animalelor, că eu, unul, sunt convins că ăsta e felul lui Bob de a‑mi spune că mă iubeşte.
Desigur, cel mai frecvent transmite mesaje legate de mâncare. De exemplu, dacă vrea să vin la bucătărie şi să‑i pun să mănânce, se învârte prin casă, lovindu‑se de uşi. E atât de deştept, că ar putea să desfacă foarte uşor una din încuietorile menite să ţină copiii mici la distanţă, pe care le‑am pus anume ca să nu umble în diverse locuri, aşa că trebuie să le verific mereu. Până să vin la el, deja s‑a retras într‑un colţ de lângă calorifer şi face pe niznaiul, cu cea mai inocentă expresie de pe lume. Dar nu‑l ţine prea mult: curând începe să mă convingă să‑i dau o gustare.
Bob este o fiinţă foarte insistentă şi nu‑mi dă pace până nu obţine ce vrea. E în stare să se supere rău dacă decid să‑l ignor şi‑şi încearcă toate trucurile pe mine, de la bătăile moi cu lăbuţa pe genunchi până la privirea aia din Motanul încălţat. Creativitatea lui e pur şi simplu nemărginită când vine vorba să‑şi umple golul din stomac.
La un moment dat cea mai mare provocare pentru el era să‑mi distragă atenţia în timp ce mă jucam pe consolă – făcusem rost de un Xbox la mâna a doua dintr‑un magazin de vechituri. În majoritatea timpului Bob se mulţumea să mă urmărească. Unele jocuri îl fascinau, în special cele cu motociclete sau maşini de curse. Se aşeza lângă mine şi trăia din plin fiecare viraj şi manevră pe care le făceam. Aş putea să jur că l‑am văzut o dată cum îşi înclină tot corpul, împreună cu mine, în clipa în care am intrat într‑o curbă foarte strânsă. Dar când am început cu jocurile de acţiune şi cu multe împuşcături, gata, şi‑a pierdut interesul. Era suficient să deschid un joc din ăsta, că îşi şi muta fundul în alt colţ al casei. Iar dacă jocul sau eu însumi făceam prea mare gălăgie, îşi înălţa doar capul şi‑mi arunca o privire. Mesajul era simplu: Dă mai încet, nu vezi că încerc să trag şi eu un pui de somn ?.
Uneori jocul mă prindea tare de tot. Începeam să joc pe la nouă seara şi terminam cu mult după miezul nopţii. Iar lui Bob nu‑i convenea deloc şi făcea tot posibilul să‑mi capteze atenţia, mai ales dacă i se făcea foame.
Totuşi erau şi momente când deveneam imun la farmecele lui, aşa că atunci lua măsuri ceva mai drastice.
Într‑o noapte jucam ceva împreună cu Belle, când a apărut Bob. Luase cina cu câteva ore în urmă şi se gândea că venise momentul pentru o gustare. A început să‑şi execute numărul obişnuit cu care îmi atrăgea atenţia, scoţând o serie de sunete, încolăcindu‑se şi frecându‑se de picioarele mele. Dar şi eu, şi Belle eram atât de prinşi în încercarea de a ajunge la nivelul următor, încât nu l‑am băgat deloc în seamă.
A dispărut tăcut o clipă din raza vederii noastre, învârtindu‑se prin zona unde erau băgate în priză consola şi televizorul. Apoi s‑a dus la consolă şi şi‑a împins capul în butonul mare din mijloc, cu senzori care răspund la atingere.
— Bob, ce pui la cale? am întrebat eu neştiutor, încă prea absorbit de joc ca să intuiesc ce are de gând.
Câteva clipe mai târziu, ecranul s‑a întunecat şi consola s‑a închis. Apăsase butonul suficient de tare încât să o decupleze. Iar noi ajunseserăm pe la jumătatea unui nivel foarte complicat. Aşa că am fi avut motive să ne înfuriem pe el. Dar n‑am făcut altceva decât să stăm locului, cu aceeaşi expresie neîncrezătoare pe chipuri.
— Tocmai a făcut ce mi se pare mie că a făcut? m‑a întrebat Belle.
— Păi, şi eu l‑am văzut, aşa că trebuie s‑o fi făcut. Dar tot nu‑mi vine să cred.
Bob stătea şi se uita triumfător la noi. Expresia lui era absolut grăitoare: Cum o să mă mai ignoraţi acum?.
Nu ne bazăm întotdeauna pe semnale şi pe limbajul corpului. Sunt momente când comunicăm printr‑un soi de telepatie ciudată, de parcă fiecare ar şti ce gândeşte sau ce face celălalt. De asemenea, ne‑am deprins să ne alertăm unul pe altul în caz de pericol.
La câteva zile după ce am obţinut bicicleta, mi‑am zis să‑l duc pe Bob într‑un parc din împrejurimi, care tocmai fusese renovat. De‑acum stătea întru totul confortabil pe umerii mei în timp ce mergeam pe bicicletă şi devenise din ce în ce mai încrezător, aplecându‑se şi redresându‑se când o coteam pe după un colţ, de parcă ar fi călătorit în spate pe şaua unei motociclete.
Din păcate, parcul s‑a dovedit a fi dezamăgitor. În afară de câteva bănci noi, nişte tufişuri şi un loc de joacă mai decent pentru copiii mici, nu părea să se fi schimbat cine ştie cât. Totuşi Bob era dornic să‑l exploreze. Dacă simţeam că e în siguranţă, uneori îi dădeam drumul din lesă, ca să scurme în voie prin iarbă în timp ce îşi vedea de treburi. Aşa făcusem şi în ziua aceea, iar eu stăteam pe o bancă, citeam o revistă de benzi desenate şi mă bucuram un pic de soare, când am auzit ceva mai încolo lătratul unui câine.
„Ai‑ai‑ai!“ mi‑am zis.
În prima clipă m‑am gândit că trebuie să fie la câteva străzi distanţă. Dar pe măsură ce lătratul devenea din ce în ce mai puternic, mi‑am dat seama că era mult mai aproape. Undeva, nu foarte departe, am văzut un ciobănesc german foarte mare şi foarte ameninţător venind în fugă spre intrarea parcului. Câinele se afla doar la vreo sută cincizeci de metri de mine, scăpase din lesă şi era clar că e pus pe harţă.
— Bob! am strigat spre tufişurile unde ştiam că se dusese să‑şi facă nevoile. Bob, vino încoace!
Preţ de o clipă am intrat în panică. Dar, ca de obicei, Bob era pe aceeaşi lungime de undă cu mine şi i‑am zărit imediat botul apărând din tufişuri. I‑am făcut semn cu mâinile, îndemnându‑l să vină la mine fără să mai zăbovească. Nu voiam să mă repereze câinele. Bob a înţeles imediat ce se întâmplă şi a ţâşnit rapid din tufişuri. Nu‑i e frică de câini, dar ştie să‑şi aleagă bătăliile. Judecând după gălăgia pe care o făcea ciobănescul german, de data asta nu era vorba de un câine cu care puteam să ne încercăm puterile.”
James Bowen s-a născut în 1979, în Surrey, iar în prezent trăieşte în Londra, unde face street performing. În copilărie, după divorţul părinţilor, s-a mutat pentru mai mulţi ani în Australia. A revenit în Marea Britanie în 1997, însă curînd a ajuns să trăiască pe străzi. În încercarea de a se desprinde de realitatea debusolantă, a devenit dependent de heroină. A intrat apoi, în 2007, într-un program guvernamental de ajutorare a dependenţilor de droguri. În aceeaşi perioadă, la adăpostul în care locuia, a găsit un motan pe care l-a botezat Bob, după un personaj din filmul Twin Peaks. Cei doi au rămas împreună şi, treptat, au devenit cunoscuţi de călătorii care luau autobuzul 73, apoi de întreaga Londră, prin filmuleţe postate pe YouTube. De atunci, James a renunţat la programul care îl ajuta să scape de dependenţa de heroină, dedicîndu-şi timpul asociaţiilor de ajutorare a oamenilor fără adăpost şi a animalelor. Aventurile lui alături de Bob, precum şi povestea recuperării sale au fost transpuse parţial într-un volum intitulat A Street Cat Named Bob (Un motan pe nume Bob, Polirom, 2014), care a devenit aproape instantaneu un bestseller internaţional.