Cînd a apărut Greața lui Sartre, Camus i-a reproșat că nu reușește să atingă tragicul pentru că uită de frumusețea vieții. Știm instinctiv că avea dreptate, iar faptul că Greața e o carte prea puțin citită o confirmă – ceea ce face viața și implicit arta tragică nu e numai entropia – și în cazul artei, descrierea acesteia – ci e felul inflexibil în care entropia ne mătură speranțele.
Dacă ne ridicăm puțin deasupra nevrozelor noastre și facem un efort de sinceritate, trebuie să recunoaștem că, moment cu moment, viața e cel puțin plăcută. Încearcă să ții la distanță orice gînd și concentrează-te pe respirație în sine, fără context, fără interpretare și o să descoperi că trăiești o plăcere continuă, repetată. Ține-ți un minut respirația și o să înțelegi și mai bine. Închide ochii și lasă soarele să-ți încălzească pleoapele – cel mai precis cuvînt pentru această senzație e binecuvîntare.
La 20 de ani, disprețuiam astfel de banalități sapiențale. Mă bucuram și atunci de soare, de ploaie, de respirație, de apă, mîncare, pălăvrăgeala cu prietenii, dragoste, sex, mișcare, somn și toate celelalte, dar nu intram în contact direct cu ele, așteptam mereu altceva. Mi se părea că sunt încă la reclame și din minut în minut urmează să înceapă Filmul. Aveam o gîndire idealistă, de bețiv – în timp ce-mi beam berea, o ignoram și mi-era poftă de următoarea. Trăiam estetic, de dragul narațiunii – intram în diverse situații doar pentru că aveau ceva literar sau cinematografic în ele, ceva ce putea fi povestit.
Pe la 30 de ani am fost internat în spital cu dramă pancreatică și două săptămîni n-am avut voie să mănînc nimic, eram pe perfuzii. Cînd treceau pe hol infirmierele cu căruțul cu mîncare, mirosul ciorbei de varză mă arunca într-o disperare și o nostalgie sfîșietoare. Analizele medicale zilnice erau foarte proaste și se părea că îmi luasem deja ultima masă și la revedere. La prima gură de iaurt, după cele două săptămîni, am simțit iar că sunt om. La fel s-a întîmplat cînd mi-am regăsit și celelalte funcții. Aveam intestinele amorțite și clismele nu ajutau la nimic, de sex nu mai spun, îmi luasem adio de la lumea bărbaților și femeilor sănătoase și o contemplam din patul meu ca o fantomă. Cînd s-a pornit din nou mașinăria, mi-am dat seama cît de absurde au fost atîtea dintre spaimele, visele și ambițiile mele. Am ajuns la concluziile plate ale bunicilor mei – cîtă vreme ești sănătos, e bine, orice e bun cît încă mai ai dinți în gură etc. etc.
Ceea ce mi s-a întîmplat în săptămînile de spitalizare se numește traumă, adică o întrerupere brutală a mersului obișnuit al zilelor și Lacan spune că e momentul întîlnirii cu Realul. Ceea ce credem de obicei despre noi, ceea ce ni se pare foarte important, ni se arată în traumă ca îndepărtat și străin, aproape de neînțeles. Că îmi plăcea un gen de muzică și nu-mi plăcea teatrul, îl antipatizam pe X și eram prieten cu Y, că am un metru șapteșapte și mi-ar fi plăcut să am mai mult, că am leșinat la 14 ani cînd am sărutat o fată și am scris niște cărți despre care unii critici au spus aia și alții ailaltă, vorbe care mă urmăreau ani la rînd, că am o familie și planuri de viitor sau că nu mai am o familie și nu știu ce vreau să fac mai departe, că mă cheamă Dan și am și un al doilea nume, toate mărunțișurile și dramele mele, tot trecutul și identitatea mea se duseseră undeva la periferia conștiinței, cînd nu dispăruseră de-a dreptul. Încă mai făceam conversații și glume cu oamenii din jur, ba chiar, după ce mi-am mai revenit, citeam reviste și cărți, mă uitam la filme pe un laptop, dar imaginea și senzația drenelor care ieșeau din mine, prin piele, sonda din nas și cea din uretră și perfuziile îmi acopereau, ca zgomotul unui pickhammer, orice fel de gînduri omenești obișnuite. Povestea în care eram, în care ajunsesem, nu avea nici un fel de cuvinte și nici un sens (deși mai tîrziu i-am găsit unul, adică tocmai cel pe care îl construiesc acum, aici). Era, și asta spune Lacan despre traumă, literalitate pură, realitate albă, care refuză simbolizarea. Ce să înțelegi și ce să spui despre durerea fizică brută, despre vinovăția pe care o simți pentru că ai ajuns așa, rușinea și umilința micșorării – de la o persoană complexă la un corp bolnav și constipat. Sigur că poți spune că e o experiență umilitoare sau revelatoare și e și una și alta, dar ce spui despre e doar vorbărie adăugată ulterior, de dragul convenției, de dragul comunicării. Cînd se întîmplă să povestesc experiența – și de obicei o fac pentru că nu beau alcool și mă nimeresc într-un context în care sunt întrebat de ce – o descriu așa cum se așteaptă toți, ca pe un accident biografic, un coșmar perfect descriptibil. E mai greu să te faci înțeles dacă spui că nu era doar atît, un coșmar, pentru că era și foarte bine, era magic, era eliberator într-un fel scandalos și, repet, imposibil de explicat (poeta Uljana Woolf încearcă să indice către acest adevăr într-un text care începe așa, foarte frumos : oh să fi rămas acolo în camera de terapie intensivă/ pierdută în vise legată în perfuzii sub cearșafurile albe). Trauma e deci mută, nu există cuvinte pentru ea. Nu e greu de descris sau mai greu de descris decît orice altceva, e imposibil de descris, tocmai asta e natura ei, ăsta e Realul, acea parte a vieții noastre atît de copleșitoare că scapă cuvintelor. Nici măcar urletele și gemetele nu o exprimă pentru că, după cum spuneam, e mai mult decît suferință, e înstrăinare, e singurătatea unui cosmonaut căruia i s-a rupt cablul de contact cu nava și plutește în vid. Și știm de la Susan Sontag că nu numai că tehnic vorbind, ca să zic așa, e imposibil, dar e și imoral să încerci să pui suferința în cuvinte, să dai un sens bolii, să o metaforizezi, un efect pervers al acestei acțiuni fiind învinovățirea bolnavului, un altul fiind disconfortul minciunii. Pentru că știu foarte clar că mint și atunci, ca scriitor, am evident o mare problemă: dacă scopul meu e să găsesc și să povestesc Realul dar Realul e ceea nu se poate povesti, ce fac mai departe?
În literatură, așa cum înțeleg eu literatura, sunt posibile două strategii, reprezentate extrem și strălucit de cei doi mari scriitori ai modernității, Joyce și prietenul său Beckett. Primul a fost interesat de ceea ce spuneam la începutul acestui text: de viață cu toate mărunțișurile ei, indiferent cît de triviale, esențiale sau neesențiale, viața așa cum ni se întîmplă, o zi și încă o zi și încă o zi. Beckett s-a ambiționat să scrie ceea ce nu se poate scrie, poveștile traumei, ceea ce rămîne din noi după ce ne-am rupt de navă. Amîndouă ambițiile, și cea de a spune totul și cea de a spune inefabilul, sunt desigur utopice dar asta a fost și frumusețea experimentelor moderniste, forțarea limitelor, curajul artistic supraomenesc. Mie mi se pare că cei doi scriitori se completează, că împreună ar face un scriitor total. Bloom e omul de dinaintea marii traume, personajele lui Beckett sunt oamenii post-traumă. Și unii și alții sunt incompleți. Primului îi lipsește cunoașterea dată de șocul entropiei, cunoașterea brutală și directă a limitelor, celuilalt îi lipsește realul speranțelor, realul mic, al orelor și zilelor. Bloom e plin de viață, dar e kitsch, pentru că e prea plin de viață, îi lipsește moartea, golul, înstrăinarea, e naiv deci, Molloy e știutor, a înțeles, dar e descărnat, trece prin lucruri ca o fantomă, e rupt de navă, e o ființă care suge pietre ca să intre contact cu materia atît de accesibilă și familiară pentru Bloom. Amîndouă tipurile de personaj ne fac să rîdem (Joyce și Beckett sunt în primul rînd autori comici), unul prin umanitatea lui, prea-omenescul său, celălalt prin distanța clară față de umanitate la care se află. Unul e cald, celălalt e rece, unul e intens preocupat de valurile vieții, celălalt le vede pe toate la fel și la fel de stupide. Personajele lui Beckett se însoțesc cu alții și se și îndrăgostesc (în Prima iubire) dar sunt legături slabe, subminate permanent de conștiința traumei. Cînd ai cunoscut oroarea ultimă – și nici nu e nevoie să le cunoști, unii se nasc și cresc așa, conștienți de oroare – e greu să iei în serios orice altceva în afară de oroare. Știu acum foarte clar cum o să se termine toate pentru mine, știu cum o să fie ultimele zile, poate ultimii ani. Știu ce iad poate fi trupul. Cum aș putea să mai cred în viață?
Știm totuși că și Bloom și Molloy acoperă fiecare numai cîte jumătate de adevăr. Coșmarul nu m-a împiedicat să mă bucur de prima gură de iaurt, dimpotrivă, i-a dat plăcerii o dimensiune nouă. O vreme am continuat să umblu prin lume ca o fantomă, dar încet încet m-am curățat de morbiditate și am reînvățat să trăiesc aici și acum. Și totuși ruptura a rămas undeva în mine, înstrăinarea e acolo, ca fundal al tuturor senzațiilor și sentimentelor mele. Știu că sunt uman și știu că am o parte de inuman, o distanță, o reptilă în inima mea. Ar fi o ipocrizie să neg acea parte din mine dar la fel de ipocrit aș fi dacă m-aș crede indiferent la viața mea zilnică. Știu cum o să sfîrșesc, știu că toate se termină, că nimic nu e consistent dar sunt preocupat pînă peste cap de lumea mică și încerc s-o scot la capăt în ea, în ciuda zădărniciei ultime a eforturilor omenești. În timp ce mă lupt să o scot la capăt, o parte din mine mă privește de la distanță. Molloy îl privește pe Bloom. Nu cred că descopăr nimic special cînd spun că adevărul literaturii stă în această privire, în această distanță și în aceeași măsură în implicarea totală a lui Bloom. Dacă reglezi corect cele două perspective, te apropii de adevăr. De aceea, dacă vreau să știu ceva despre o carte, să zicem că mă gîndesc să citesc un autor nou și fac un pic de research pe internet, nu-mi ajunge să știu despre ce e vorba. Am nevoie și să citesc cîteva fraze ca să văd cum reglează autorul distanța. Dacă e prea mare, dacă e izolat afectiv de ceea ce povestește, mi se pare că minte. Dacă e prea mică, dacă e băgat pînă în gît în istoria lui, mă poate emoționa, dar mă simt păcălit. Există o privire adevărată, și nu mi-e frică să vorbesc despre adevărat și fals, corect și greșit, în ciuda tuturor relativismelor contemporane. Există o distanță perfectă, așa cum distanța de la pămînt la soare e perfectă pentru întreținerea vieții și un singur centimetru mai mult sau mai puțin ar fi făcut viața imposibilă. Din păcate, nu pot să spun mai multe despre acea distanță de aur, pentru că nu am cap de teoretician, am cap de scriitor. Cel mult pot să sper că am obținut-o uneori sau că o voi obține vreodată. În romanul meu Nevoi speciale mi se pare că am atins-o de cîteva ori, cel puțin așa mi s-a spus. În textele din Poezii naive și sentimentale am încercat să o ating – naiv, adică implicat cu totul în viață și sentimental – adică plasat în afara ei, ca un observator (sînt multe texte cu oameni care privesc ceva și par rupți de ce văd). Dar nu e asta condiția noastră, a tuturor, pe lume și trauma nu face decît să ne-o arate? Am putea crede că naivitatea e starea paradiziacă a copiilor, din care ne-am rupt la un moment dat și am devenit sentimentali și alienați. Dar oare e așa, oare nu sîntem de fapt pe jumătate străini în lume încă e la început, nu ne trăim toate experiențele doar pe jumătate – și le povestim celorlalți și chiar și nouă înșine ca pe niște experiențe totale, ca să nu ne neliniștim? Pentru că, din ce mi-a spus fiica mea (și am reprodus în poezia de mai jos, unul dintre sonetele cărții), nu există nici în copilărie o stare de familiaritate totală cu lumea, doar o interpretăm, nu intrăm cu adevărat în joc, cum se presupune că fac animalele și plantele. Cum spun gnosticii – nu sîntem din această lume:
O-ntreb, Ionuţa, le găteşti la păpuşi? Nu,
am un cuptoraş mic şi nu-ncap. Tu, te-ntreb
dacă le găteşti la păpuşi, nu pe ele.
Păi, zice, eu mă joc, dar nu intru în joc.
Cum adică? Adică nu sunt eu mama,
ele sunt mama. Le interpretez, dar nu
intru în jocul lor. Seara, C. ne pune
timpanul stetoscopului rece pe piept:
Inima mea – vbum vbum, inima ei – tucu
tucu. O săptămînă, cît a stat aici,
viaţa mea ştearsă i s-a părut Disneyland
şi mie la fel. Mîine, cînd o să plece,
o să fim iar două păpuşi mari, stîngace,
care învaţă să se joace singure.
Carte de vizită:
Dan Sociu s-a născut în 1978, în Botoșani. A publicat volumele de poezie borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă (Junimea, 2002), fratele păduche (Vinea, 2004), cîntece eXcesive (Cartea Românească, 2005), Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011), Poezii naive și sentimentale (Cartea Românească, 2012) și romanele Urbancolia (Polirom, 2008), Nevoi speciale (Polirom, 2008) și Combinația (Casa de Pariuri literare, 2012). A obținut Premiul Festivalului romano-canadian de poezie „Ronald Gasparic”, în urma căruia i-a apărut volumul de debut, Premiul Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” (debut), Premiul pentru poezie al USR, „Cea mai buna carte de poezie a anului” pentru cîntece eXcesive. A tradus volume de poezie de Charles Bukowski, Seamus Heaney și E.E. Cummings și romane de Jack Kerouac și Aleksandar Hemon.