Sunt întâlniri pe lumea asta care îți deschid mintea și sufletul. Nu neapărat întâlniri cu persoane, pot fi cărți, opere de artă, spectacole ș.a. Așa m-am întâlnit eu cu The Gift of Now și Sub pomul de scorțișoară, două cărți pe care nu am cum să vi le pun într-un discurs de librar…„Cumpărați-le pentru că…“, dar pe care vi le recomand, dacă sunteți în căutarea unor momente doar cu voi, pentru voi.
În prima carte veți găsi imagini alăturate câtorva vorbe în engleză. Probabil veți trece mai departe, vrăjiți mai degrabă de coloritul spectaculos și veți lăsa în urmă cuvintele. Dar vă veți întoarce, vorbele acelea înseamnă imaginea de alături sau opusul ei sau un mesaj foarte personal pentru cititor.
Sub pomul de scorțișoară e mai mult un ghid care te îndrumă tot spre tine. E mai cuprinzător, mai explicativ și mai la îndemână decât prima carte. Dacă sunteți într-un moment delicat, încercați să răspundeți la întrebările pe care vi le pune. Cu creionul pe hârtie, cu mintea deschisă oricărei idei, cu sufletul luminat de dorința de schimbare. Am uitat să vă spun, ambele volume se citesc în solitudine.
Autoarea acestor cărți este Daniela Andreescu – sau DanAnd. Cărțile îi seamănă la culori, la discurs, la îndrumări, la ton, la zâmbete și la tăceri. Și da, poate doar să tacă și să privească, iar celălalt să înțelagă. Mentor sau life coach, cum vreți să-i spuneți, Daniela Andreescu este o scriitoare care știe cum să ajungă la cititorii săi.
V-ați schimbat viața în 2006, de atunci ați început să fiți interesată de coaching, mai întâi în calitate de cursant, apoi ca mentor, e adevărat?
În 2006 am început formarea profesională în metoda ESPERE, iar în 2008 cea în coaching. Dezvoltarea personală în noua direcție de viață a început în 1996, dar la vremea aceea nu știam că mă îndrept și către o nouă profesie.
În 2008 am ieșit din mediul instituțional în care lucrasem timp de 30 de ani și mi-am schimbat nu doar jobul, ci și profesia. De atunci sunt coach și formator în relații interumane și comunicare, facilitator pentru dezvoltare personală. Fac workshopuri, lucrez individual cu oamenii pe teme de viață importante pentru fiecare dintre noi. Efectiv simt că am o nouă existență, că până acum am trăit cel puțin două vieți –câte vor fi mai încolo nu știu – dar în același timp este evident că fără experiența „instituțională” dinainte nu aș fi avut avantajul pe care îl am acum. Profesional pot să spun că sunt junior, am doar 5-6 ani de practică, dar din punct de vedere al experienței de viață, al trăirilor acumulate, pot relaționa și pot simți mai ușor oamenii decât cineva care are 30 de ani și practică aceeași meserie.
Spuneați într-un interviu că fiica dumneavoastră v-a învățat multe lucruri la începutul noii cariere.
Da, fiica mea Sandra. A făcut comunicare și relații publice, acum se ocupa de strategii de comunicare pentru o companie, game design și ateliere de creativitate. Ei îi spuneam că mi-ar plăcea să facilitez cursuri de dezvoltare personală, că viața e mult mai amplă decât am trăit eu și vreau să fiu acolo pentru oameni care să descopere asta mai devreme decât am făcut-o eu, după 50 de ani. Fiica mea m-a încurajat, iar la primele traininguri m-a ajutat să mă pregatesc, m-a ținut de mână să-mi fac lecțiile, cum se spune. Cred că nu sunt prea multe cazuri, statistic vorbind, în care copilul să îți spună „aici nu faci bine, aia e așa…“ iar ca părinte să te lași mentorat de copil….adică, nu mă laud, dar mă laud J. E o deschidere foarte mare. Ea m-a susținut nu doar moral, ci pur și simplu practic.
Prima dumneavoastră carte, The Gift of Now, scrisă în engleză, este o călătorie frumoasă în cuvinte și imagini. Modul în care ați alăturat imaginile și vorbele m-a dus cu gândul la Cartea Roșie a lui Jung.
Vă mulțumesc că ați putut să o receptați și să o înțelegeți în specificul ei, într-adevăr neconvențional. Nu știu să mai existe această combinație de texte, imagini, limbaj poetic și literar, în România sau în străinătate.
Prin luna mai 2011, într-o dimineață, am văzut imaginea acestei cărți, în care apăreau împreună vorbe scrise de mine nu pentru a fi publicate, ci pur și simplu din drag de viață, și tablouri pe care le pictasem – acestea aveau un statut aparte, căci fuseseră create la comandă, în seria Soulscapes. Le-am văzut pe toate într-un ansamblu, am văzut structura de meditații vizuale, prin alăturarea de imagini și text, uneori completându-se, alteori în contrast. Pentru mine aceste meditații vizuale sunt modalități de a favoriza cultivarea atenției concentrate și flexibilizarea creierului, a-l scoate din zona obișnuită a rutinelor.
Aceasta a fost prima oară când m-am gândit la carte. Dar mi-am spus „Cum să faci o carte, ce, ești scriitoare?“. Însă cursurile de dezvoltare personală și mindfulness m-au învățat că nu te duci așa, după fiecare gând, așa că am mai stat, am mai cugetat un pic să văd despre ce e vorba. Mi-am propus ca în două-trei zile să pun ordine în materiale și să văd dacă eu mi-aș fi „cumpărat” rezultatul pentru mine. Totul s-a clarificat, am pus lucrurile cap la cap și m-am dus la editura Herald. Textele au apărut minții – în diverse contexte, fie de reflexie, fie într-un curs în Nepal sau undeva în Italia, au fost contexte de viață care mi-au trezit o înțelegere și o cuprindere a lumii care au născut aceste vorbe. Deci scrisul „mi se întâmplă”.
Creativitatea a început să apară ca urmare a lucrului cu mine și a schimbării profesiei. Aici tema nu e vârsta, ci momentul în care știi că ești pregătit pentru schimbare. Eu am avut tot, nu am fugit de ceva, dar am simțit momentul în care am ales să fac ceva diferit.
Jung spunea că până la 40 de ani ne documentăm și abia după aceea începem să înțelegem ce trăim. Ce credeți?
Cred că pe vremea lui era adevărat, însă acum lucrurile se întâmplă mai repede. Depinde de individ. Sunt tineri de 25-30 de ani care spun că se chinuie să își schimbe profesia sau jobul și nu pot – ei sunt prea ancorați în vise și planuri. Citeam recent un articol științific despre o mare parte a generației tinere a cărei mentalitate este „formatată” prin lecturi și traininguri de dezvoltare pe ideea că „trebuie să-ți urmezi visul, dacă nu o faci nu ești bun de nimic“ sau „dacă ești bun în profesia ta, de exemplu brutar, nu ești măreț până ce nu ești lider; nu e bine să fi follower, ești bun doar dacă devii lider“. S-a creat o mentalitate de dorință disproporționată față de potențialul fiecăruia. Eu n-aș da o patiserie excepțională de la un brutar obișnuit pe produsul unuia care se recomandă lider. Fiecare om are un potențial pe care dacă și-l atinge, este excelent. Fiecare om are rostul lui. Sunt prea mulți tineri care, alergând să realizeze scopuri dictate de societate, nu-și văd adevăratul potențial.
Cum v-a schimbat scrierea primei cărți?
Scrierea textelor a durat doi-trei ani înainte de adunarea lor în carte. Cred că în acea perioadă am dezvoltat o mai mare capacitate de a avea și a utiliza atenția. Acum este ca un soi de reflector sau far, înainte era doar o lanternă J. Acele câteva săptămâni de lucru efectiv la carte m-au schimbat și creativ – am ales culorile, fonturile, designul – mi s-a părut fabulos să pot lucra direct la facerea unei cărți. Am stat și în tipografie, să văd cum se lucrează „pe viu”. Probabil că așa simte un copil care face un desen de care e mândru și are bucuria aceea curată de a crea ceva: „Uite, e desenul meu!“.
Ce reacții au fost după lansare?
Primele au fost cumva dinainte, căci am trimis cartea unor profesioniști din domeniul neuroștiințelor, al dezvoltării personale. De exemplu, Rick Hanson, autorul cărții Creierul lui Buddha mi-a scris pe e-mail că este o carte puternică, foarte specială, pe care o ține pe noptieră și o răsfoiește din când în când. Iată, o recunoaștere venită de la un psiholog, specialist în neuroștiință, autor de cărți – pentru mine a fost extraordinar! De asemenea, criticul Ion Bogdan Lefter a acceptat provocarea de a citi și prezenta această carte destul de greu de încadrat într-o anumită tipologie literară.
N-a apărut prezentată în reviste de specialitate. Poate că veți întreba: care specialitate? Nu e beletristică, nu e artă, nu e rețetar de dezvoltare personală… Chiar și în librării au probleme, nu știu dacă să o pună la dezvoltare personală, la spiritualitate sau la carte cadou.
Am primit și mesaje de la cititori din țară, că au descoperit-o în librărie la Arad, la Timișoara, la Galați. Cele mai impresionante mesaje au venit de la oameni care nu mă cunosc și care au fost încântați de carte.
M-a impresionat teribil o profesoară de română din Alba-Iulia, care a lucrat cu copiii pe acele texte în engleză din carte, invitându-i la creativitate. Am citit niște eseuri excepționale de la acei copii de clasa a VII-a și a VIII-a. Pentru mine, o astfel de reacție bate orice titlu de bestseller.
A urmat Sub pomul de scorțișoară, o carte care mie mi s-a părut mai elaborată, mai explicativă. Sincer, aș fi văzut-o pe aceasta prima, iar The Gift of Now continuarea ei.
Vă înțeleg perfect, aș glumi chiar spunând că probabil, prima carte este în orice caz a patra carte a mea. Eu, simțind The Gift of Now ca limbaj obiectiv, esențial, am pus în Sub pomul… un limbaj mai blând, mai explicit. Am vrut să fie o carte cu text, nu are spectaculozitatea vizuală a primeia. Aici te poți cufunda mai mult în conținutul de idei al textelor, grafica are un rol diferit. Conținutul e altul, scopul e puțin diferit. Sunt texte „întâmplate” în diverse situații. Multă lume spune că e un fel de channeling, dar nu, e robinetul de creativitate care se deschide singur. Introducerea cărții explică modul în care trebuie citită și exersată. E mai activă, prima este ceva mai contemplativă.
De câte feluri sunt tăcerile dumneavoastră?
Din multele răspunsuri posibile, unul se referă la tăcerea fără conținut, care nu e chiar liniște…. E ca atunci când deschizi un program în calculator și tăcerea e momentul în care nu mai faci nimic și aștepți să apară fereastra. E un tip de tăcere foarte bun în lucrul cu oamenii. Pentru a putea asculta, nu trebuie să gândești în timp ce celălalt vorbește. Ești pe off.
Alt tip de tăcere e un anume gust al mulțumirii. Starea de satisfacție, de mulțumire și împăcare, dincolo de ce mi se pare că se întâmplă în jur. E ca o textură, un val de tăcere, care nu e nici activ, nici pasiv. Iată, gândul la tăcere îmi activează un răspuns mai creativ, deja vedeam imagini ale acelui val de tăcere.
Cum suntem noi ca nație? Performăm sau suntem niște mioritici, niște non-reactivi?
O să vă răspund foarte personal. Dacă eram sociolog sau antropolog, poate că aș fi avut un răspuns amplu. Pentru mine nu există la nivel profund uman o diferență între nații. Eu nu văd că unul e român, altul e francez, altul e papuaș. Am ajus să-mi educ mintea ca să văd ființa umană și să observ, din când în când, și umanitatea sa. Nația este legată de identitate, la fel cum există identitate de gen, apartenență la o zonă geografică – acestea sunt lucruri într-un fel exterioare, socio-culturale, dobândite ca urmare a educației, a contextului exterior. O persoană născută din părinți români în România, dacă nu știe toate astea și trăiește, să zicem, în Australia, va avea datele unui om de acolo.
Tema nu este că sunt român, ci cât de om sunt. Nu e vorba de nație, ci de umanitate. Ce e poate de observat este lipsa de încredere care duce la agresivitate. Cred ca suntem mai puțin activi, mai mioritici, cum spuneți, dintr-o anume lipsă de încredere în forțele noastre ca oameni care au capacitatea de a deveni mai umani. Ce înseamnă asta? A fi mai atent cu semenii, mai puțin preocupat de tine, mai atent la ce e în jurul tău, a face lucruri pentru tine dar nu în detrimentul celuilalt. E o stare foarte confortabilă să te raportezi la ceilalți egal.
Mă întristează lucrurile precum cele din ultima vreme. E de necrezut! Dar nu generalizez. Cei care au sărit să ucidă câini nu au știut să facă altceva, au un tip de educație, de mentalitate și un soi de suferință care îi face să se comporte cu cruzime și agresivitate. Când ești fericit, nu poți fi agresiv. Chiar nu au informația că uneori e necesar să te oprești din alergătură și să reflectezi în tăcere. Mulți cred că a reflecta este o inactivitate, ca meditația este o chestiune exotică, ori contravine religiei. O mare lipsă de informație. Mulți dintre cei cu care lucrez și cărora le ofer perspectiva că nu sunt obligați de ceva exterior, nu „trebuie” să meargă la serviciu, că e alegerea lor, au un moment de stupoare: „Dar trebuie să merg!“. Nu, tu alegi să faci asta pentru că vrei să ai un anumit stil de viață, un statut, tu alegi să nu dormi în parc, pe bancă. Această autocompătimire și neresponsabilizare, chiar și în lumea corporatistă, e posibil să tragă în jos.
Eu am observat că în timpul ascensiunii profesionale îți închizi niște canale spirituale. Te întorci către tine când ai un statut confirmat, dar uneori e artificial sau prea târziu.
Eu cred că prea târziu nu este niciodată. Mai importantă este distincția între cele două. A avea o carieră de succes nu te împiedică să fii spiritual. Căci spiritual nu înseamnă retras în munți, ci să faci alegeri din ce în ce mai conștiente, benefice pentru tine și pentru ceilalți. Nu înseamnă religie, nu înseamnă dogmă, nu înseamnă a crede în ceva, ci a căuta dezvoltarea ta ca om mai „uman”. Eu știu că se poate să ai și carieră și să fii și spiritual.
Un mare sociolog spune că avem tehnologie de Star Trek și emoții de Neanderthal, deci ca nivel de mentalitate și umanitate, suntem foarte aproape de peșteră, în ciuda tehnicii. Ca individ, e important cât de prezent sunt în viața mea, cât de reactiv sau conștient, cât de atent sunt cu ceilalți. A avea o viață spirituală atentă înseamnă performanță, înseamnă excelență, mai puțin stres și mai multă creativitate, mai puține costuri – și pentru tine ca om și pentru cei cu care lucrezi.
Există într-adevăr perioada aceea de tinerețe: serviciu, căsătorie, copii, casă, mașină. E un calup de intrare în rândul lumii și preocupările acestea te pot epuiza foarte tare. În același timp, dacă te gândești că viața personală nu este separată de cea profesională – atunci îți poți gestiona energia și preocupările într-un mod mai echilibrat. Fiecare cum simte că poate. Ceea ce se purta acum multă vreme, echilibrul între muncă și viață (life-work balance), știu că de câțiva ani buni a devenit desuet. Se vorbește despre „viața acasă și la serviciu”. E firesc așa, pentru că în interiorul lui omul are o singură viață, creier, minte, inima, suflet sau cum vrem să numim acel lucru care ne face să ne simțim vii și conștienți.
Ce culoare are sufletul dumneavoastră?
Partea intelectuală din mine v-ar întreba ce înțelegeți prin suflet, ca să știu la ce să mă raportez. Răspunsul pe care mi-e drag să-l dau acum este, indiferent despre ce vorbim, că sufletul meu are culoarea curcubeului. Pentru că așa se numește și cea de-a treia carte, pe care o pregătesc acum, Cum traversezi un curcubeu. Mă amuză ideea de minte ca un curcubeu, suflet ca un curcubeu. Nu ai cum să le separi, nici între ele, nici de lumea din jur.
Ce este iubirea necondiționată, dacă există?
Aici chiar ajungem la definiții. Cred că un răspuns potrivit ar fi cel al lui C.S. Lewis în Cele patru iubiri, o carte excepțională: iubirea atașament, iubirea prietenie, iubirea erotică și iubirea agape, cea necondiționată, spirituală.
Eu nu știu dacă există iubire. Cred că există o mișcare a sufletului pe care o simți într-un anume fel într-un anume moment. Îmi place ideea de a spune cuiva nu te iubesc, ci în acest moment simt iubire pentru tine. E mult mai corect, mai logic și mai adevărat.
Din altă perspectivă, iubirea necondiționată e acea stare a minții și inimii în care dorești ca celălalt să fie fericit, cu sau fără tine. Să nu aștepți nimic de la celălalt. Să-i poți dori din inimă și cu bucurie fericirea, indiferent ce face sau nu face cu sau pentru tine.
Foto: arhiva Danielei Andreescu