Problema dușmanului colectiv a devenit un subiect predilect al lui Umberto Eco și face obiectul primeia dintre scrierile reunite în acest volum, Cum ne construim dușmanul. Angajate sau pline de umor, celelalte texte ne oferă subtile analize pe teme ca absolutul, astronomiile imaginare, tezaurele catedralelor, insulele pierdute, destinul literar al lui James Joyce în epoca fascistă sau chiar WikiLeaks.
Umberto Eco – Reflecții despre WikiLeaks
„Odată, pe vremea lui Orwell, se putea concepe Puterea ca un Big Brother, un Frate Mare care monitorizează orice gest al fiecăruia dintre supușii săi, mai ales atunci când nimeni nu-și dă seama. Marele Frate televizual este o biată caricatură, pentru că acolo toți pot monitoriza ce se întâmplă cu un mic grup de exhibiționiști care se adună tocmai pentru a fi văzuți – prin urmare, afacerea are o relevanță pur teatrală sau psihiatrică. Dar ceea ce pe timpul lui Orwell era încă profeție, astăzi s-a adeverit pe deplin, deoarece Puterea poate controla orice mișcare a supușilor cu ajutorul telefonului mobil al acestora, orice tranzacție încheiată, orice hotel vizitat, orice autostradă parcursă cu ajutorul cărților de credit, orice vizită într-un supermarket cu ajutorul televiziunilor cu circuit închis – și așa mai departe –, și, astfel, cetățeanul a devenit victima totală a ochiului unui Frate Foarte Mare.
Cel puțin, asa gândeam noi până mai ieri. Dar acum se demonstrează că nici măcar tainițele secretelor Puterii nu pot scăpa unui hacker, deci raportul de monitorizare încetează să mai fie unidirecțional și devine circular. Puterea îl controlează pe fiecare cetățean, dar fiecare cetățean sau, oricum, hackerul ales drept răzbunător al cetățeanului poate cunoaște toate secretele Puterii.
(…) Cum se va putea menține de mâine încolo o Putere care nu mai are posibilitatea să-și păstreze secretele? E foarte adevărat că, după cum ne spunea Simmel, orice secret adevărat e un secret gol (deoarece un secret gol nu va putea fi niciodată dezvăluit) și a poseda un secret gol reprezintă maximum de putere; e foarte adevărat că a ști totul despre caracterul lui Berlusconi sau al doamnei Merkel este efectiv un secret gol ca secret, pentru că e materie de domeniu public; dar a dezvălui, așa cum a făcut WikiLeaks, că secretele lui Hillary Clinton erau secrete goale înseamna a-i lua Puterii orice putere.
Este evident că în viitor Statele nu vor mai putea încredința Internetului nici o informație rezervată – ar fi ca și cum ar publica-o pe un manifest afișat la colțul străzii. Dar e la fel de evident că, odată cu tehnologiile actuale de interceptare, e zadarnic să speri că poți întreține relații rezervate la telefon. Nimic mai ușor, de altfel, decât să descoperi dacă și când anume un șef de stat s-a deplasat cu avionul ca să intre în contact cu un coleg, ca să nu mai spunem de târgul acela popular pentru contestații care a devenit acum G8. Dar atunci cum vor putea să se întrețină în viitor raporturi private și rezervate? Cum să reacționăm la triumful incontrolabil al Transparenței Totale?“