Dorin Tudoran nu e doar scriitorul disident care a plecat din România pe vremea comunismului și s-a întors după 1990 ca să vadă ce mai e pe-acasă. E, de multă vreme, o voce care se ridică de câte ori barometrul normalității noastre fragile o ia razna. O privire obiectivă care sancționează fără să acuze. Și un poet de ale cărui versuri uneori ne e dor. Un interviu în exclusivitate pentru BookMag.
Eu nu am putut termina cartea dvs. Eu, fiul lor. Dosar de securitate, de la un moment dat încolo îmi făcea rău fizic să mai citesc. Dumneavoastră ce ați simțit citind mii de pagini de dezvăluri și descoperind că oamenii pe care i-ați crezut prieteni ani în șir de fapt nu v-au fost prieteni?
Au fost vreo zece mii de pagini și acum cred că au mai apărut altele. Eu ani de zile nu am vrut să îmi văd dosarul, cam bănuiam cât de mari pot fi deziluziile pe care le găsești acolo. La un moment dat, dintr-un anumit motiv, m-am hotărât să îl caut și, deși credeam că sunt pregătit pentru un anumit gen de deziluzii, am găsit în dosare lucruri dincolo de previzibil. Am descoperit că oamenii pot să cadă mai jos decât trebuia. A fost o lectură foarte traumatizantă și de câte ori sunt întrebat de cineva dacă ar fi bine să încerce să își găsească un dosar, dacă îl are, sfatul meu este că dacă poate trăi și fără să-și vadă dosarul, este poate mai liniștit.
Știu că ați mai fost întrebat, care a fost cea mai amară descoperire de trădare din dosarul acesta?
Nu există una singură. Dacă m-aș opri la una dintre ele…În urma primirii unui document de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în care îmi era deconspirat numele unuia dintre informatori și care era unul dintre oamenii care mi-au făcut foarte mult rău și mi-era foarte apropiat, i-am trimis o copie după acel document, spunându-i: „Uite ce am primit, nu știu cum să reacționez”. Nu mi-a răspuns câteva luni, apoi mi-a răspuns așa, amestecat, spunându-mi că nu mi-a făcut niciodată nici un rău, că împotriva mea nu a făcut nimic, o poliloghie de genul acesta. După câteva săptămâni, ajungând la un alt volum din acel dosar de urmărire de 18 volume, am dat acolo peste turnătoriile lui de mână, olograf. Ce făceam, cum raporta, ce a spus, cum a spus oamenilor să se ferească de mine pentru că sunt omul securității, toate cele prevăzute în planurile de compromitere. Și le-am pus față în față: ce i s-a cerut să facă și ce a făcut. Momentul acela a fost pentru mine o deziluzie extrem de mare, mai ales că am lucrat împreună până și în Statele Unite. Dacă mă așteptam ca în România cineva să facă lucrurile astea, s-a coborât să le facă, ideea că am mai și lucrat afară împreună și că ar fi putut să facă și de acolo asemenea lucruri a fost extrem de neplăcută.
Adam Burakovski, istoricul polonez autor al cărții Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Geniul Carpaților, lansată la Bookfest 2011, este foarte critic cu intelectualii români din perioada comunistă. El spune că nu aveau un program de rezistență, erau foarte dezbinați și nu au reușit să se adune și să aibă un program pentru schimbare.
E absolut adevărat și eu am spus lucrul ăsta înainte de a pleca din România, într-un eseu care se numea „Frig sau frică? Despre condiția intelectualului român”, pe care l-am scos ilegal din țară și care a apărut la Paris, în 1984. Este și punctul meu de vedere, că în afară de niște eforturi personale și oameni care și-au asumat niște riscuri pe cont propriu, în România nu s-a putut închega cu adevărat o mișcare de rezistență. Au fost niște nuclee care au încercat niște lucruri, dar au fost mult prea mici pentru a se constitui într-o mișcare de nivel național, cum a fost în Polonia.
Burakowsi enumeră printre încercările izolate de frondă apariția cărții Cel mai iubit dintre pământeni, a lui Marin Preda. Credeți că ar fi apărut acest roman dacă Preda nu era directorul editurii Cartea Românească, unde l-a publicat?
Nu cred că era o carte de frondă. L-am cunoscut foarte bine pe Preda și nu cred că a scris cartea asta în semn de frondă. E drept că are pagini care au surprins foartă multă lume și care fac ca romanul respectiv să fie diferit de multe altele aparținând acelei epocii. E greu de știut dacă alt autor, care n-ar fi fost Marin Preda și nici director de editură, ar fi reușit să publice acea cartea.
Lumea uită un lucru foarte important, că atunci când au venit tezele din iulie și se vorbea din nou de revenirea la niște lucruri din trecut, cum ar fi realismul socialist, Preda i-a spus lui Nicolae Ceaușescu: „Tovarășe Ceaușescu, dacă reintroduceți realismul socialist, eu mă sinucid!”. Firește că nu s-ar fi sinucis, dar îi transmitea un mesaj foarte important. Fără să-și fi riscat viața în acțiuni de rezistență fățișe, Marin Preda a încercat să transmită prin ceea ce făcea că nu este tocmai fericit de ce vede că se întâmplă în jur.
Ați condus în Statele Unite două publicații care în timp au devenit foarte importante pentru diaspora. Cum le-ați pus la cale? Fiecare și-a atins scopul?
Da, cred că și-au atins scopul. Când am lansat Agora, în 1987, ideea era de a face o punte între oamenii de acasă și cei de afară, între cei de acasă și oameni din alte țări aparținând lagărului comunist, dar și oameni din Occident. Board-ul editorial al revistei cuprindea nume mari din toate aceste țări. A apărut până în 1993 și a jucat un rol foarte important, dacă mă iau după mărturisirile celor care o primeau aici. Meridian era o revistă într-un alt format, dar în esență tipul de vehicul era același…. da, cred că și-au atins scopul. La un moment dat am încercat să transfer Agora în România, imediat după 1990. Din nefericire nu a mers, mai întâi pentru că nu am găsit niște oameni care să țină revista la nivelul la care a fost, iar apoi birocratic lucrurile s-au încurcat foarte tare, așa că am continuat să o editez în Statele Unite și să o trimit aici.
Aici purtați blazonul de poet, în Statele Unite v-ați orientat mai mult spre eseistică, jurnalism.
Scriam și în România multă publicistică, dar e adevărat, după ce am plecat de aici am renunțat să mai scriu poezie. Chiar am dat atunci o declarație, că plecând din România consideram că destinul meu de scriitor se încheie. Mulți oameni au crezut că mă alint, că glumesc, dar eram conștient de faptul că plecând la 40 de ani în altă lume, cu alte reguli, ar fi fost foarte greu și ar fi fost imprudent să stau acasă și să îmi țin familia privată de o viață normală și satisfăcătoare din punct de vedere economic….numai ca să încerc să dovedesc eu că dărâm lumea și să arăt planetei că sunt un scriitor foarte important. Am luat hotărârea să îmi schimb viața. Deși câteodată regret foarte mult că nu mai scriu poezie decât foarte rar, cred că am făcut bine.
Și chiar dacă scrieți rar, n-ar fi frumos să mai apară un volum de poezii Dorin Tudoran? Nu aveți nici un plan editorial pentru viitorul apropiat?
Tot trăiesc cu iluzia că va apărea, odată și-odată. De fapt în ultimul volum apărut în seria Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Omnia de la Paralela 45 sunt și niște poeme inedite. Nu foarte multe, dar există. Nu sunt preocupat acum de editarea unor cărți, dar probabil că vor veni.
Cum vedeți dvs. România de la o vizită la alta? Cum vedeți intelectualii români de azi, implicarea lor în viața societății? Scriitorii fie se aliază puterii, fie se izolează, cum făceau și pe vremea lui Ceaușescu.
Am lucrat în Moldova și România timp de șapte ani (1993-2000), făceam naveta Washingron-București-Chișinău, apoi am venit ceva mai rar. În ultimii doi ani am venit de două sau de trei ori. La suprafață lucrurile par că se schimbă; din păcate, dacă te uiți puțin mai atent, nu prea se schimbă. N-aș putea spune că sunt foarte încântat de ce văd în România.
Atitudinea scriitorilor este urmarea firească a situației dinainte, pe care o analizează și autorul polonez despre care am vorbit. Din păcate, există acea contradicție blestemată în destinul intelectualității românești, care fie nu se amestecă în treburile cetății, fie când se amestecă o face într-un fel foarte nepotrivit. Gândiți-vă la grupul de intelectuali care au fost etichetați, unii pe drept, alții pe nedrept, drept intelectualii lui Băsescu. Problema nu este că ei au obținut ceva, problema e cum se poartă. În momentul în care un intelectual salută, sprijină un partid politic și o face într-un mod irațional, în sensul că neagă orice calitate a celorlați jucători politici doar pentru a scoate în evidență calitățile unui singur candidat, ale unui singur partid, creează această teroare națională, care a fost încurajată nu numai de grupul domnului Băsescu, ci și de alți candidați…Nici eu nu am votat pentru Mircea Geoană, nici nu am mers pe recomandarea doamnei Doina Cornea…sincer să fiu, n-am crezut niciodată că dacă unul sau celălalt pierde puterea are loc o schimbare radicală. Diferențele dintre partide sunt, din păcate, atât de mici, încât nu poți spune că sub unul sau altul îți va fi mai bine. Este un soi de maniheism foarte dăunător, în sensul că unul apare ca întruchiparea bunului, iar celălalt este răul. În realitate lucrurile nu stau niciodată așa, sunt amestecate, cu niște excepții care țin de patologicul politic, de extremism. Cu mici nuanțe, politicienii români gândesc la fel. Omul nu mai vede o diferență substanțială între candidați, oferta opoziției nu mai are nimic spectaculos față de cea a puterii și atunci spune că toți sunt la fel.
Cum luați dvs. pulsul culturii românești de azi?
E mai mult decât spectaculoasă, dacă citești ce trebuie să citești, dacă te duci la spectacolele care merită văzute, dacă frecventezi cercurile culturale adecvate, de înaltă ținută. Viața culturală pare, și este, foarte interesantă. Pe de altă parte este, ca și alte dăți, foarte izolată de restul societății. S-a creat această prăpastie între omul de rând – care este terorizat de anumite lucruri concrete – și elitele culturale, care cred că toată societatea trebuie să fie încântată de ce produc ele și cum produc ele. O sămânță foarte bună, care cade pe un teren care a fost din păcate nenorocit, are nevoie de mai mult timp ca să rodească.
Cred că ne lipsește puțin și școala comunicării în cultură.
Rămâne o problemă pentru viața culturală. Nu că nu se comunică, unii o fac foarte bine, nu e o problemă de comunicare per se, e mai degrabă o chestiune de raport între comunitatea culturală și restul lumii. Lumea culturală transmite foarte bine niște mesaje foarte articulate, dar ele se lovesc de un dezinteres, de o depresie, de o lehamite a restului societății, care vine din motive economice, din motive sociale, din motive financiare. Degeaba îi spui omului de rând că a apărut o carte extraordinară, dacă el nu-și poate permite să și-o cumpere.
Noi am lansat o campanie de încurajare a lecturii pentru copii și tineri. Făcând un sondaj, am descoperit că lectura nu mai e o activitate de timp liber, acum vedetele sunt internetul, telefonul mobil…Ce mesaj aveți pentru tinerii noștri și care v-au fost lecturile preferate în copilărie?
Toată lumea s-a schimbat. Paradigma lecturii s-a schimbat, și nu doar în România. Țara noastră e foarte bună la a importa diverse obiceiuri din afară, din păcate le importă mai ales pe cele proaste. Lipsa apetitului pentru lectura tradițională, pentru carte, a apărut demult în Occident, prin anii 80-90. Lumea se duce spre televiziune, nici măcar radioul nu-l mai ascultă, pentru că imaginea este mai tentantă.
România a intrat și ea în această capcană; problema nu este atât a renunțării la vechea paradigmă a lecturii „eu și cartea”, problema este că și celelalte formate – cărțile pe internet, pe eReader – sunt tot într-o fază de pionierat, la început. Chiar și acolo copiii nu se duc spre ceea ce consideră oamenii de vârsta noastră că e important. Fiecare generație își caută și își alege cărțile de care are nevoie. E importantă oferta pe care le-o faci, fie că e vorba de cartea tipărită, fie de cea în format electronic. Copilul repetă și ticul familiei; dacă trăiește într-o familie care de dimineața până seara se uită la televizor, la aceiași politicieni anoști și la aceleași talk show-uri imbecile, nu are cum să fie atras de carte.
Îmi amintesc de câteva cărți care m-au marcat în copilărie, dar ele s-ar putea să fie irelevante pentru copiii de acum. Pentru mine, o carte gen Cei trei muschetari a fost o plăcere de lectură aproape până spre maturitate. Ce extrăgeam eu de acolo nu era materialul aventuros, de capă și spadă, erau niște idealuri de cinste, dreptate, prietenie, credință, curaj, cum să lupți împotriva a ceea ce e rău. Am citit foarte mult, erau colecții pentru copii foarte bune, chiar am găsit câteva cărți de povești, basme etc. pe care le citisem în copilărie în casa mamei mele de la Ștefănești, Argeș, când m-am reîntors în România după 1990. Firește că înaintând în vârstă nivelul lecturii se ridica, se modifica.
Pentru mine și generația mea lectura constituia un exercițiu fundamental, unic, făcea parte din viața noastră, nu o luam ca o materie secundară. Acum lumea s-a schimbat, imaginea a luat locul paginii de carte, e mai ușor de manipulat, însă are o doză mult mai mare de frivolitate decât în trecut.
E greu să dai sfaturi copiilor de astăzi. Singurul lucru de spus este că indiferent de formă – tipărită sau electronică –, e important ca ei să rămână aproape de lectură, chiar și dacă citesc cărți mai mult proaste decât bune. Încet-încet, dacă stai lângă cărți, ajungi să citești și mai bune.
E normalitatea un ideal de atins?
Fiind un ideal, e ușor utopic, dar normalitatea poate fi atinsă fără să fie vorba de cea ideală, ci de una cât de cât performantă. Deocamdată n-o putem atinge. Dacă reacția noastră în fața realității este atât de distorsionată, evident că va dura până vom redescoperi gustul pentru normalitate. Normalitatea celor mai mulți dintre noi este pentru ceilalți foarte anormală. Cine are dreptate, nu știu, tot ce știu este că n-aș putea să practic normalitatea pe care o practică unii și care mi se pare absolut aberantă.
Fotografie preluată din site-ul www.dorintudoran.com.