Kim Thúy și Pascal Janovjak s-au întâlnit la Monaco și au decis să continue în scris dialogul început în timpul unui mic-dejun frugal. Astfel, au început să schimbe e-mailuri pe teme diverse, de la iubire la înstrăinare, dans și tristețe, creativitate și viață cotidiană. Totul a curs firesc, precum un dialog între prieteni cu aceleași interese dar cu viziuni diferite. Volumul rezultat, Pentru tine, este un yin-yang literar de o frumusețe rară.
Ca să rămânem în spiritul cărții, i-am rugat pe Kim Thúy și Pascal Janovjak să răspundă în tandem interviului nostru:
Cum ați început acest dans epistolar, materializat într-o carte care conține dialoguri pe teme atât de diverse?
Kim: Totul a început cu un mic-dejun virtual, care era urmarea unuia real, la Monaco. Pascal se întorcea la Ramallah, iar eu la Montreal. I-am trimis avionul meu ca să-l aducă la restaurantul meu preferat din Philadelphia. A venit și m-a așteptat la bar cu un espresso în față, în timp ce eu am preparat un flan caramel la bucătărie, împreună cu patiserul chef. Iată cum a început Pentru tine: două persoane ludice, două adrese de e-mail și multe cuvinte.
Pascal: A început printr-o neînțelegere: am primit o invitație la mic-dejun din partea lui Kim, căreia i-am răspuns cu o întârziere de 24 de ore.
Vă cunoșteați de multă vreme când ați început această corespondență care pe alocuri e foarte intimă?
Kim: Scrisul este un act de intimitate, cel puțin pentru mine. De asemenea, faptul că Pascal era o prezență virtuală, fără figură sau voce, a fost ușor să creez o bulă, un confesional și un univers care era al nostru și în care totul ne era permis.
Pascal: Dialogul nu avea cum să fie prea intim, căci ne cunoșteam de prea puțin timp. A fost mai degrabă o descoperire reciprocă și niciunul nu avea mai nimic de ascuns.
Discuția a început în timpul unui mic-dejun. Vă mai amintiți ce aveați atunci pe masă?
Kim: Croissant, chocolatine și suc de portocale. Parcă și cafea pentru Pascal. De fapt, în mod sigur cafea pentru Pascal, care se trezise special ca să vorbească cu mine. 
Pascal: Eu nu-mi amintesc decât poveștile trăznite pe care mi le spunea Kim. De exemplu, o dată a fost traducătoare prin telefon pentru un turist britanic pe care poliția vietnameză îl acuza de omucidere.
V-ați citit reciproc cărțile?
Kim: Nu, deloc. Am citit cărțile lui Pascal abia spre finalul redactării volumului Pentru tine.
Pascal: Da, dar abia spre finalul corespondenței, ca să nu citesc din Kim decât cuvintele destinate mie. N-am vrut să știm mai mult despre celălalt, ca să păstrăm spontaneitatea descoperirii.
Care credeți că este menirea scriitorului, astăzi?
Kim: Beigbeder a scris că o carte este un încetinitor al timpului, o uzină de tăcere. Viziunea sa mi-a plăcut enorm, mai ales într-o lume care se mișcă atât de rapid și care face atât de mult zgomot. Rolul scriitorului este probabil acela de a ne determina să ne oprim cu privirea asupra unor detalii pe care le ignorăm de obicei, pierduți în bombardamentul informațional căruia îi suntem ținte în fiecare clipă.
Pascal: Nu prea știu care ar fi menirea. Să ținem jurnalul de bord al omenirii, poate…nu știu dacă aceasta este o definiție potrivită.
Sunteți expați în țările în care trăiți acum. Care e cea mai frapantă diferență față de localnici?
Kim: În cazul meu, fizicul. Dar, din fericire, nu sunt oglinzi peste tot pe stradă, așa că uit că am ochii alungiți și că nu ajung decât până la talia majorității oamenilor. Acum la modul serios, niciodată nu am simțit că sunt diferită în Quebec, iar ceea ce mă diferențiază a fost întotdeauna un avantaj. După 30 de ani aici, am devenit o banană: galbenă pe dinafară, albă pe dinăuntru.
Pascal: La Roma îmi beau cafeaua un pic mai lent decât ceilalți.
Cum vă vedeți, ca străini, orașele și țările de adopție?
Kim: Cred că mi-ar fi greu să găsesc un loc mai primitor decât Quebecul. Cei de aici sunt extrem de deschiși, curioși și foarte calzi.
Pascal: Eu am trăit în șapte țări până acum, cred că fiecare poate fi pentru mine o țară de adopție. Am scris despre ele și despre cum e să fii străin…și mi-e greu să comprim totul în câteva cuvinte.
V-ați consacrat ca autori în limbi de adopție, literaturi de adopție. Ați avut dificultăți în obținerea recunoașterii literare?
Kim: Am avut mult noroc pentru că am fost imediat adoptată de cititorii mei. Iar obținerea premiului m-a dus mai aproape de recunoașterea literară. Dar asta nu înseamnă că am ajuns om de litere, mai am cale lungă până acolo. Nu știu ce are de gând Pascal să răspundă, dar el este un scriitor adevărat.
Pascal: Din fericire cititorii nu țin cont de frontiere și nici de consemnul vameșilor.
Ați încercat să ordonați în vreun fel temele din acest volum sau totul a curs de la sine?
Kim: Fără ordine prestabilită. Fiecare a urmat ritmul celuilalt. De fapt, ritmul textelor…aș putea spune că am dansat pe aceeași muzică. Incredibil este că am auzit amândoi o muzică inexistentă.
Pascal: La final am grupat cumva textele, dar ele au curs firesc, ordinea a fost impusă de firul corespondenței.
Kim, cum e Pascal? Pascal, cum e Kim?
Kim: Aș putea scrie o carte ca să-l descriu pe Pascal, ca să povestesc întâlnirea noastră la Monaco, pentru că a fost un moment atât de puțin previzibil. Dar, pe scurt, vă spun doar că este unul dintre acei bărbați extrem de eleganți, atât în discurs, cât și în gesturi și în tăceri. Este cu totul opusul meu: calm, reflexiv, cultivat. Și pe deasupra, ca și când viața nu l-ar fi răsfățat destul, e și foarte frumos!
Pascal: Trebuie s-o citești pe Kim ca s-o cunoști.
Care e importanța numelui și a genealogiei pentru o persoană?
Kim: Foarte mare, cred eu. Eu în primul rând am fost atrasă de numele de familie al lui Pascal. Într-o clipă, Janovjak purta o istorie sau avea o poveste de spus.
Pascal: Numele noastre au o importanță fundamentală: sunt mai rezistente decât un tatuaj.
Cum ne formăm preferințele, cum știm ce ne dorim?
Kim: Toate lucrurile care mă impresionează, nu știu de unde vin. Nici nu mi-aș fi putut imagina existența lor. De exemplu, întâlnirea cu Pascal – n-aș fi putut crede că ar avea loc. Este un moment de grație divină pentru mine. Așadar, eu nu știu dinainte ce vreau, ce o să aleg la un moment dat.
Pascal: Alegerile nu depind întotdeauna de noi, sunt rezultate ale hazardului, ale mediului, ale educației, ale tuturor lucrurilor care ni se întâmplă.
Pentru tine conține povești trăite de fiecare dintre voi, dar și istorii pe care le-ați auzit din întâmplare: cunoscuții voștri au devenit personaje literare.
Kim: Ne-am acordat libertatea de a fi noi înșine fictivi, pentru că ne-am înțeles să scriem o carte împreună, că vom construi o carte împreună.
Pascal: Trebuie să falsifici puțin realitatea pentru a o face mai credibilă – memoria se încarcă astfel cu informația nouă și păstreză din tot doar esențialul. Acesta este fără îndoială rolul scrisului: să redea realul important, să îl transforme pentru a putea fi împărtășit.
Ce înseamnă „acasă“ pentru fiecare dintre voi?
Kim: Locul unde sunt copiii mei.
Pascal: Casa în care trăiesc și unde sunt cei dragi mie, chiar dacă îmi sunt departe.
Cum definiți iubirea? Dar prietenia?
Kim: Două lucruri care dau sens vieții.
Pascal: Ar trebui să scriu vreo 20 de cărți ca să vă răspund!
Kim spunea la un moment dat în carte că întâlnirea cu un jurnalist este ca o ședință de terapie. În ce sens?
Kim: Jurnaliștii analizează textele dar și autorii, sau cel puțin viziunea acestora despre viață. Așadar, sunt obligată să răspund la „de ce și cum“, întrebări pe care eu mi le pun rar sau niciodată. Din acest motiv mi se pare că un interviu e o ședință de terapie.
Pascal: E adevărat că întrebările la care răspundem spun ceva despre noi, e ca atunci când psihanalistul își descoperă pacientul întins pe canapea, chestionându-l. E mai puțin eficient decât o terapie clasică, dar cum zice și Kim, e mult mai ieftin.
Ați putea să scrieți ficțiune împreună?
Kim: Cu altcineva? Nu! Cred că magia, atracția literară dintre mine și Pascal nu se poate întâmpla decât o dată în viață. De aceea această carte îmi este atât de dragă.
Pascal: Cred că ne-am spus că ar fi frumos să scriem continuarea la Pentru tine peste vreo zece ani…
Ar fi posibil ca urmașii voștri să continue acest dialog epistolar?
Kim: Foarte puțin probabil. Dar cine știe, viața ne rezervă surprize mari și frumoase.
Pascal: Ar trebui să prindă gustul scrisului…și nu sunt prea sigur că a avea un tată scriitor ar fi încurajator!