Elif Shafak este una dintre cele mai importante scriitoare contemporane, care îmbină orientalismul cu europenismul, miturile Turciei patriarhale cu modernitatea britanică, ideile îndrăzneţe despre creativitate şi progres social cu meditaţii sensibile despre feminitate şi maternitate.
O voce puternică a societăţii civile din Turcia, Elif Shafak a fost protagonista unui proces suprarealist, fiind acuzată de insultarea propriei naţiuni pentru că a scris despre subiectul delicat al genocidului armenesc din 1915. Atunci personajele create de ea au fost folosite ca martori ai acuzării. Kafka ar fi urmărit cu încântare acest proces, care în final a fost câştigat de scriitoare.
În exclusivitate pentru BookMag, Elif Shafak vorbeşte despre cărţile sale, despre cum e să fii scriitoare independentă într-o ţară dominată de reguli patriarhale, despre maternitate, creativitate şi magia poveştilor.
Ați declarat demult că nu vă place să scrieți despre dumneavoastră. Dar Lapte negru este o carte despre experiența intimă a maternității, despre feminitate, despre depresia postnatală, dar și despre scris și creativitate. Cartea aceasta s-a cerut scrisă, a reprezentat o experiență necesară, cathartică?
Întotdeauna prefer să scriu despre alte vieți decât a mea, despre alți oameni. În viața cotidiană suntem mereu noi înșine. Însă arta și literatura ne dau ocazia să ne punem în locul altora, să depășim granițele sinelui. Dintotdeauna mi-a plăcut să fac asta. Am scris Lapte negru în ciuda mea, cumva. A fost o experiență cathartică și vindecătoare, într-un anumit sens.
Lapte negru vorbește despre o perioadă delicată din viața unei femei care este de multe ori ignorată ori e considerată o slăbiciune. Vă admir puterea de a vă autoanaliza atât de profund. Cum a fost să vă examinați sentimentele și să le expuneți în fața unor străini?
Când eram mică, aveam în casă un ceas deșteptător, mare și rotund. Într-o zi s-a oprit. M-am hotărât să îl desfac și să văd dacă îl pot repara. Am fost fascinată de mecanismul dinăuntru. Atât de complicat, atât de…nuanțat. Evident că nu am fost în stare să îl repar. Cred că scriind această carte am trăit aceeași nevoie. Nu pot să fac operații. Dar m-am deschis pentru a-mi examina mecanismele interioare. Spre norocul meu, de data aceasta a funcționat.
Probabil că nu sunt prima cititoare care vă spune că s-a regăsit în această carte. O mică parte din acea depresie a mai rămas, luînd forma temerilor pentru copilul meu. Credeți că se poate vindeca total sau ne rămâne, ascunsă sub diverse măști?
Cred că maternitatea e un proces minunat de complicat. Nu ajungem mame peste noapte. E o devenire. În fiecare zi mai învățăm câte ceva. Maternitatea cuprinde multe emoții contradictorii. Evident că este vorba de o iubire imensă, dar și de vinovăție, teamă, anxietate, speranță, gratitudine, încântare…toate acestea apar, într-o anumită măsură. Și cred că asta e absolut normal, firesc. Ideologia care ne spune că maternitatea înseamnă un singur lucru nu e normală. Pentru că nu e adevărat. Este mult mai complicată și mai frumoasă.
Cum v-a schimbat maternitatea relația cu mama?
De la început am avut o relație mai neobișnuită cu mama. Eu nu am crescut într-o familie turcă obișnuită. Am fost crescută de două femei. Când a divorțat, mama nu avea nimic – nici diplomă, nici slujbă, nici bani. Așa că bunica i-a spus: „Tu întoarce-te la școală, las-o pe Elif cu mine, am grijă de ea până ce tu îți termini școala și ai o diplomă“. Era neobișnuit, pentru că în clasa musulmană de mijloc a anilor 70, unei femei divorțate i se găsea aproape imediat un soț nou. Dar mamei i s-a oferit alternativa. Și nu era precum celelalte mame. A absolvit, a devenit diplomat de carieră. Am călătorit foarte mult împreună. Așa că le simt aproape pe amândouă, pe mama și bunica. Mama mea occidentalizată, modernă, feministă și bunica mea orientală, spirituală, superstițioasă, tradiționalistă. Eu sunt combinația lor hibridă.
„În această țară, femeile sunt cel mai rănite de cei pe care îi iubesc cel mai mult“, ați scris într-un articol pentru The Guardian, despre omorurile din onoare și violența contra femeilor. De curând v-ați ridicat vocea contra unei propuneri politice care ar reduce termenul pentru întreruperea sarcinii la 4 săptămâni și ar restricționa numărul nașterilor prin cezariană. Care este statutul femeii în Turcia de azi? Este încă supusă regulilor patriarhale?
Turcia este o țară patriarhală. Chiar și lumea ei literară este foarte sexistă. E foarte dificil pentru o femeie să fie independentă. Dar, în același timp, Turcia este mult mai progresistă decât multe alte țări musulmane. E un caz interesant. Modul în care femeile au fost idealizate la fondarea națiunii-stat seamănă cu cel în care Revoluția din Rusia a ridicat în slăvi femeile. O feminitate desexualizată. Femeia-camarad. Am trecut prin asta. Astăzi funcționează un amestec halucinant. Printre cititoarele mele sunt purtătoare de văl, feministe, liberale sau stângiste. Ce mi se pare interesant este că uneori aceste femei locuiesc sub același acoperiș, în aceeași familie. Mai avem mult de lucru la statutul femeii. Aceste chestiuni sunt importante, nu pot fi amânate.
În Bastarda Istanbulului ați adus la lumină un eveniment dureros din trecut: genocidul armenesc din 1915. Ați fost acuzată de „insultarea Turciei“ și hărțuită politic pentru asta. Încă mai este vie controversa armeano-turcă, după aproape un secol?
Suntem o națiune care suferă de amnezie colectivă. Mulți turci au cunoștințe precare de istorie, nu au simțul continuității. Suntem o societate care privește spre viitor, iar asta e bine, trebuie să fim dinamici, deschiși la schimbare. Dar lipsa memoriei nu e bună. 1915 reprezintă o perioadă întunecată a istoriei noastre. Trebuie să o privim cu sinceritate, să împărtășim regretele și să ne reculegem împreună. Turcii și armenii au mai multe lucruri care îi unesc decât care îi separă. Aș vrea ca ei să discute, să se asculte reciproc, să găsească un limbaj constructiv. Și cred că arta și literatura ar putea fi niște punți de comunicare.
Ați fost primul autor turc condamnat pentru ideile exprimate în ficțiune, în 2006. Și în prezent situația scriitorilor e la fel de delicată – sunt 147 de procese contra lor, conform The Independent. Există vreo soluție a conflictului dintre intelectuali și politicieni?
Da, procesul meu a fost oarecum suprarealist, căci pentru prima dată în istorie vorbele unui personaj fictiv au fost folosite ca probe în instanță. E trist! Articolul 301 e foarte ambiguu, vorbește despre insultarea Turciei, dar e deschis interpretării. Ce înseamnă exact, nimeni nu știe. De-a lungul anilor au fost mici progrese, în sensul că azi e mai greu să deschizi asemenea procese. Dar nu e de ajuns. Articolul acesta trebuie abolit. Libertatea exprimării și libertatea presei sunt esențiale în maturizarea democrației. Și în Turcia încă nu avem o democrație matură.
De ce este mai greu pentru cei din diaspora să renunțe la trecut decât pentru cei care rămân în țară?
Este o curiozitate a naturii umane. Dacă ne uităm la multele comunități din diaspora, vom găsi mai mulți naționaliști, fanatici, reacționari sau combativi decât cei care au ales să rămână în patria natală. Așa e mereu. Cu cât sunt mai puțini și mai izolați, cu atât mai mult se agață de identitatea lor, de miturile care o susțin. E de înțeles, dar dacă acest comportament ajunge extrem, ne transformă în enclave și ne rupe de restul lumii.
Sfântul nebuniilor incipiente este prima carte pe care ați scris-o în engleză. O carte despre alienare și despre cum e să fii altfel decât ceilalţi. V-ați folosit experiența americană în scrierea acestui roman?
Da, șederea în America mi-a folosit. Dar și experiența din copilărie. Chestiunea aceasta a apartenenței și non-apartenenței e importantă pentru mine. Așa că am scris despre străini și imigranți, dar și despre localnici care nu se simt acasă în patria lor.
Pasiunea dintre Ella și Aziz în Cele patruzeci de legi ale iubirii este potolită sau exaltată de interludiile istorice despre poetul sufist Rami și dervișul Shams din Tabriz. Cartea aceasta vă arată interesul și atașamentul față de sufism, dar cum au început ele?
Interesul pentru sufism este un mister și pentru mine. Am început să citesc pe această temă când eram la colegiu. Pe vremea aceea eram parțial nihilistă, anarho-pacifistă, în mod evident de stânga și feministă. Nu aveam nici o legătură cu misticismul. Cel puțin așa credeam. Dar mi-a plăcut ce am citit despre sufism. Cărțile, ca întotdeauna, mi-au deschis noi lumi. Așadar, la început a fost curiozitate intelectuală, iar în timp a devenit curiozitate emoțională.
Cele patruzeci de legi ale iubirii va ajuta cititorii să vadă islamul mai prietenos, în ciuda ascensiunii fundamentalismului din ultimii anii și a atentatelor din 11 septembrie 2001?
Cred că tradițiile mistice și eterodoxia sunt asemănătoare în islam, creștinism și iudaism. Pentru că toți caută același lucru. Misticii diferitelor religii au spus aceleaşi lucruri timp de secole. Pe mine mă interesează cei de la periferie, cei marginalizați. Dacă i-am auzi cu adevărat pe mistici vorbind, ar fi extraordinar. Religia organizată face întotdeauna distincție între Noi și Ei. Spiritualitatea vede totul și pe oricine ca Unitate.
Stilul dvs. narativ este foarte diferit de la o carte la alta. Știu că e greu de explicat, dar cum vă alegeți temele, personajele?
N-am un stil unic, elaborat. Stilul, de fapt, crește și se schimbă odată cu povestea. Așa că las povestea să mă ghideze. O las să își aleagă propriul limbaj, stilul, cadența. Îmi place să fac asta. Așa că de obicei nu mă repet și mă mișc ușor de la o carte la alta. Fiecare carte mă surprinde și pe mine.
Bunica dvs. avea darul de a vindeca rănile trupeşti. Cred că dvs. aveți darul de a lumina mințile și inimile cititorilor. Care e cea mai dragă amintire a bunicii dvs.?
Oh, cred că bunica are un dar extraordinar și respect foarte mult ceea ce face. Știți, am văzut femei ca ea peste tot în lume, în Grecia, Irlanda, Italia, India, România, Pakistan, Portugalia….Aceste femei poate că nu sunt foarte educate, dar ele susțin educația fiicelor lor. Ele sunt păstrătoarele memoriei, ale culturii și ale folclorului. Am mare respect pentru aceste femei.
Vă fascinează istoriile și obiceiurile străvechi, folclorul turcesc. Fascinația aceasta vine din copilărie sau e urmare a faptului că miturile sunt ingrediente interesante într-un roman?
Cred că fiecare povestitor este îndrăgostit de povești. Și așa sunt și eu. În folclorul turc este o poveste despre muntele Kaf, în spatele căruia se ascunde Țara Imaginației. Locul acela m-a fascinat dintotdeauna. Și cred că e real. Facem distincție între realitate și imaginație. Dar fără imaginație, așa-zisa realitate ar fi un loc groaznic. Imaginația este cea care ne aduce magia vieții.
Sunteți o povestitoare. Ce povești le spuneți copiilor și ce povești vă plac dvs.? Oh, inventez povești tot timpul. Copiii ne învață atât de multe! Cred că noi, ca părinți, învățăm tot timpul de la ei. Să fiu sinceră, am învățat să respect literatura pentru copii din ce în ce mai mult. Autorii cărților pentru copii și tineri fac o treabă excelentă. De multe ori, literatura elitistă se uită cu superioritate la ei, considerând că scriu cărți ușurele și simple, dar greșește. Literatura pentru copii este minunat de bogată și are o filosofie aparte.
Sunteți și o jurnalistă prolifică. Scrisul și jurnalismul merg împreună, ori colaborați cu presa doar între două romane?
Îmi place să scriu editoriale. Și scriu despre o mulțime de teme, de la violența domestică la războiul sexelor, de la cultură la libertatea de expresie. Dar scriu și despre viața cotidiană, relațiile interumane, căsnicie și prietenie. Pentru mine, toate aceste teme sunt conectate între ele. Cunoașterea înseamnă interconectare. Romancierii trăiesc, în mare parte a timpului, într-un cocon. Suntem foarte egoiști, creaturi solitare. Scrisul pentru ziare ne scoate din cocon și ne leagă de lume.
Avem o campanie națională de încurajare a lecturii în rândul elevilor. Vă mai amintiți prima întâlnire magică cu cartea?
Da, îmi amintesc. E amuzant că nu lectura, ci cărțile de colorat mi se păreau mie magice. Combinația dintre cuvinte și desenele pe care le puteam colora după cum aveam chef. Toate cărțile mele erau mâzgălite. Încă îmi mai place să fac asta. Îmi place când cititorul contribuie la carte și cred că fiecare are forma lui personală de exprimare.
Imagine scriitoare: Wikipedia, free for cultural content