O pîine
Mi-am ţinut viaţa cu jurnalismul. Incult, am practicat tipare deja inventate. În reportajele mele mi se spunea că semăn cu Brunea Fox, în interviuri cu Monciu Sudinschi. Şi, cum nu-i citisem, i-am devorat. Da, nu aduceam nimic nou sub soare. Îmi mergea, aşa că reportajele-interviurile erau „furate“ din „clasici“. Încercam să adaptez fragmente din literatura citită de mine realităţii de la faţa locului. Încîntat, adaptam, plăceam.
Sigur, nu era doar atît. Nu poţi fi doar înfloritor, aducătoraminte al unor reuşite stilistice, tipare, jocuri ale altora. Mie „mi se întîmplau“ lucruri în spaţiile colindate. Vedeam, miroseam, auzeam, păţeam, scoteam din piatră seacă, din nimic, reportajul-interviul. Unii spuneau că este creaţie. În jurnalismul practicat eram creativ. Uneori prea creativ, în detrimentul realităţii, exactităţii.
Victorie: pot scrie o carte!
Au urmat cărţile mele, experienţe totale, „pe viaţă şi pe moarte“. Doi ani petrecuţi în Penitenciarul Rahova, cu vieţaşii, condamnaţi pentru crime. Doi ani ai unui om ca mine, 
temător de greutăţi, de viaţă, un inadaptabil. Şi am cules vieţile celor mai răi dintre noi în Vieţaşii de pe Rahova.
Am visat, fiind contemporan cu Irina Nicolau, Tita Chiper, Aurora Liiceanu, să pun bazele unui Institut al vieţii, în care să adun poveştile războiului al doilea, comunismului, cotidianului. Nu s-a întîmplat, în schimb, într-o seară tanti Vicky, prietena mamei mele din Bulevardul Şulea 31, m-a sunat la telefon. I-am făcut o vizită şi, precum Făt Frumos din Tinereţe fără bătrîneţe, o întoarcere, un demers de „istorie orală“ a devenit o pierdere-regăsire de identitate. Întîmplările le puteţi citi şi acum în Cartea vieţii mele.
Încă două cărţi mi-au confirmat reţeta: sinteza a 20 de ani de viaţă în tranziţie (Dicţionar de idei fixe) şi monografia Lipscaniului (Lipscani. Ghid turistic & de chefuri). Ajunsesem matur în ale scrisului. Ştiam ce pot să fac, ştiam ce nu pot să fac. Ştiam că pot să observ realitatea, că sînt destul de apt să o transcriu cît de exact este omeneşte posibil. Ştiam că nu pot crea ficţiune, precum Cantemir, Agopian, Cărtărescu fiindcă mie nu-mi „sboară zmeul“. Ştiam că realitatea mi-e mumă, şmecheria combinaţiilor narative ciumă în a crea o carte.
Atîţia ani orb? Greşeala dă tonul
Atîţia ani ca să te învîrţi în jurul cozii? Este nevoie să cazi de nenumărate ori în capcana propriului eu creativ, pentru a vedea de ce eşti în stare, ce „monştrii“ poţi scoate la lumină. Sînt la fel ca la sfîrşitul facultăţii, dar cu cîteva cărţi scrise, cu un „cimitir“ de experienţe ale scrisului şi realităţii. Şi nu le-aş vinde nimănui şi nu mi-e ruşine cu ele. Cărţile mele? Iată sensul descifrat de mine, cu timpul: împăcări cu fracturi din viaţa mea personală şi cronici ale vieţii cotidiene, într-o ţară surprinzătoare şi într-un moment de provizorat şi improvizaţie, cum altul rar se-ntîmplă oamenilor în istorie. Să ştii să-ţi povesteşti contemporanii, mare lucru!
Carte de vizită:
Eugen Istodor (n. 1965), absolvent al Facultatii de Litere, Universitatea din București, semnează rubrici permanente în săptămînalele Cațavencii și Dilema Veche. A predat cursuri de interviu, reportaj și blogging la Centrul pentru Jurnalism Independent (1997-2002), a colaborat la Cotidianul (2004-2009) și a realizat emisiuni la Realitatea TV și TVR.
Cea mai recentă carte a sa este 101 cărți românești de citit într-o viață (Polirom, 2012). A mai publicat volumele: Interviuri contra naturii (interviuri cu oameni politici, Nemira, 1997), Oameni cu care aș muri de gît (interviuri cu oameni simpli, Nemira, 2000), Viețașii de pe Rahova (Polirom, 2005; ediția a II-a, Polirom, 2008), Cartea vieții mele (Polirom, 2007), Dicționarul ideilor fixe (Polirom, 2009), Lipscani, ghid turistic și de chefuri (ART, 2011). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2008). Mai multe detalii pe www.istodor.ro.