Eugen Ovidiu Chirovici este binecunoscut ca jurnalist economic ori datorită implicării sale în masonerie, dar cred că aceste criterii lumești trebuie să se încline în fața celui primordial: este un scriitor prin definiție. Și un scriitor foarte bun, veți descoperi citindu-i thrillerele. Pentru mine Sanitarium a fost o surpriză plăcută, nu mai citisem nimic de Chirovici și mă așteptam la o proză greoaie și alambicată. Dar nu, este un roman care merită pus pe lista lecturilor de vacanță! Și dacă vreți să aflați mai multe despre autor, vă oferim interviul acordat în exclusivitate pentru BookMag:
Pe frontispiciul site-ului dumneavoastră ați pus „scriitor, jurnalist, pictor“. De ce această ordine?
Ordinea – scriitor, jurnalist, pictor – nu este neapărat cronologică, nici măcar sentimentală. Cred că fost vorba, atunci când am ales ordinea acestei înșiruiri, de energia pe care am consumat-o, de-a lungul timpului, pentru fiecare dintre aceste domenii. Dacă până la 20 de ani pictura a fost principala pasiune (și aspirator de energie, prin urmare), literatura a trecut mai apoi pe primul loc.
Jurnalismul m-a dislocat pentru 11 ani foarte lungi din traseul meu de scriitor-pictor, dar am scris cu pasiune și jurnalism, într-o epocă a României pe care am numit-o „Epoca Iluziilor“. Când citesc presa românească de astăzi, nu regret deloc faptul că nu mai sunt gazetar.
Romanele dumneavoastră nu se înscriu într-un anumit subgen al ficțiunii, jonglați cu mai multe – istoric, postmodern, mystery. De care sunteți 
mai atașat?
Nu cred în clasificarea literaturii în genuri. Este rolul criticii și al agenților literari să inventeze sertare, nișe și sertărașe în care să vâre o operă sau alta. Cred că există literatură și maculatură și-atât.
În altă ordine de idei, un proiect literar se „cere“ scris într-un anumit registru, un alt proiect într-altul, de unde necesitatea unor abordări diferite ca formă/fond. Îmi place să scriu mystery, pentru că sunt și un consumator de asemenea literatură (Magicianul lui Fowles rămâne pentru mine un etalon), îmi place ceea ce americanii numesc smart thriller (adică fără oameni uciși cu toporul sau drujba), îmi place umorul discret strecurat acolo unde trebuie.
Cel mai recent lansat este thrillerul Sanitarium. Care este geneza acestei cărți?
Este greu să-mi dau seama cum și când s-a conturat Sanitarium ca proiect… L-am început în 2009, dar l-am abandonat pentru un an și jumătate, după ce scrisesem cam 40 de pagini. Așa cum mi se întâmpla de obicei, am „văzut“ sosirea unui jurnalist la un spital de psihiatrie, undeva în Missouri. Am început să-mi pun întrebări și să „sap“: cine era, ce meserie avea, de ce venise acolo. Și la un moment dat am realizat că povestea este legată de relația între el și Amy, soția lui. Restul a venit de la sine – cu ceva trudă, bineînțeles. Fluiditatea a ceea ce numim „realitate“, relativitatea „identității“, sunt teme care m-au atras întotdeauna.
Finalul cărții Sanitarium este magistral. Cum ați construit personajele și cum ați ajuns la acest deznodământ…care parcă lasă cale liberă unei continuări?
Și personajele din Sanitarium, ca și personajele celorlalte cărți, au un soi de autonomie proprie. Pe de altă parte, cred că este o greșeală fundamentală pentru un scriitor să se bazeze doar pe acest tip de fluență și să se lase dus de poveste, în loc să conducă el povestea. Un roman este un dragon cu zece capete: trebuie să strângi bine hățurile. Pe mine m-au ajutat enorm anii în care am scris doar proză scurtă. Nu cred că există școala mai bună pentru un viitor romancier. Nu intenționez să scriu o urmare la Sanitarium, pentru că nu este necesară. Finalul nu este deschis decât aparent: oricare din noi este liber să aleagă la un moment dat, asemenea lui David Eagan, dacă realitatea lui se calchiază perfect pe realitatea celorlalți. David alege să vadă nu ceea ce este real, ci ceea ce simte.
Aveți maeștri literari, autori care v-au influențat stilul?
Îi enumăr într-o ordine întâmplătoare: Hemingway, Steinbeck, Faulkner, Camus, Boll, Grass, Frisch, Llosa, Fowles, Golding, Cehov, Babel, Singer, Chandler, Greene, Salinger, Caldwell. Trebuie să te îndrăgostești de fiecare dintre ei, apoi să îi uiți cu desăvârșire, pentru a-ți construi un univers propriu și un stil propriu. Sigur, dacă reușești să o faci…
Cum demarați un nou proiect literar? Cu notițe, documentare, timp de sedimentare a ideilor, ori spontan, pornind de la o scenă, un dialog etc.?
Spuneam odată că poveștile plutesc în eter și poate că tu vei fi norocosul care o va capta pe următoarea. Dintr-o dată, te trezești că ai o poveste de spus și ești tu însuți uimit cum a ajuns să se pitească undeva în ungherele minții tale. Este o senzație minunată – din păcate, urmează punerea ei în pagină, și uneori diamantul așteptat se dovedește a fi doar o biată pietricică.
Sunteți un reputat jurnalist economic. Din această perspectivă, cum vedeți postura unui scriitor în societatea contemporană? I se mai potrivește rolul de izolat sau e momentul să-și declare public opiniile?
Cred că nu există o rețetă… Scriitori sunt la fel de diferiți între ei cum sunt medicii sau economiștii. În conformitate cu firea, apetitul sau traseul uman, fiecare scriitor poate alege la un moment dat implicarea sau izolarea. Ambele atitudini sunt la fel de plauzibile astăzi ca și ieri. Dar indiferent ce atitudine alege, un scriitor nu trebuie să uite că este născocitor de povești în primul rând și că tot ceea ce îl îndepărtează de la această menire îi face rău.
Cât de mult contează pentru dumneavoastră recenziile și întâlnirile cu cititorii, la târguri de carte sau la evenimentele culturale?
Un scriitor are – sau ar trebui să aibă – un singur reper: propria lui conștiință, glasul acelui „înger“ care îi spune dacă se află sau nu pe calea cea bună. Succesul sau insuccesul, abundența sau absența recenziilor și tonul acestora, toate sunt elemente secundare. Întâlnirile cu cititorii, mai ales în România, sunt de cele mai multe ori de un formalism desăvârșit și, prin urmare, inutile atât pentru ei cât și pentru scriitor, atât din punct de vedere intelectual, cât și din punct de vedere emoțional. Dar fac parte din necesarul PR al zilelor noastre și nu pot fi evitate în totalitate.
Cum vedeți schisma produsă în lumea editorială de apariția cărților în format electronic? Vor rezista sau sunt o modă trecătoare?
Nu cred că ebook-urile sunt o modă trecătoare și spun chestia asta de vreo zece ani. Dimpotrivă, cred că sunt viitorul. Iar impactul comunicării tip Facebook sau Twitter va 
modifica mai devreme sau mai târziu și stilul nostru de a scrie literatură, așa cum gazetăria modernă, apărută la finele secolului al XlX-lea, a avut un impact major asupra literaturii secolului al XX-lea.
Pentru Voodoo și Sanitarium ați preferat personaje din spațiul american, intrigi care respectă rețetele consacrate ale bestseller-urilor. De ce?
Acțiunea primului meu roman se petrece în Brazilia, iar cartea are un erou american. Este vorba de Masacrul, scrisă în 1990 și publicată în 1991, bestseller. Acțiunea celui de-al doilea, un thriller politic intitulat Comando pentru general, se petrece în Italia. Nu eu am ales cadrul american pentru Voodoo, Hoodoo Creek, Labyrinth.com, Pulbere neagră și Sanitarium, după cum nu l-am ales nici pe cel englezesc pentru Cine a ucis-o pe Nora Jones?. Pur și simplu acolo se întâmplau poveștile pe care le „vedeam“. Sigur, spațiul anglo-saxon a reprezentat pentru mine întotdeauna o a doua patrie. Consider că am învățat să scriu de la scriitorii nord-americani, începând cu Twain și O’Henry și terminând cu Salinger sau Mailer.
Ce urmează pentru scriitorul, jurnalistul, pictorul Eugen Ovidiu Chirovici?
Dacă vă referiți la proiecte, sunt destule… O expoziție de pictură, pe care o planific de vreo zece ani, finalizarea romanului O amintire de la Paris, finalizarea unei lucrări de economie/geopolitică – Efectul Babel. Capitalismul și democrația în secolul al XXl-lea, care este și o lucrare de doctorat. Unul dintre romanele mele – Hoodoo Creek – a fost recent publicat în SUA și sunt în discuții pentru alte două apariții pe piața americană. Sunt destule, nu credeți?
Foto scriitor: chirovici.com