Când mi se face dor de clasici, piesele scrise de Cehov sunt primele alegeri. Am fost încântată să redescopăr Livada de vişini, Pescăruşul sau Unchiul Vanea. Acest volum include şi piesele de mici dimensiuni, mai puţin cunoscute, dar la fel de acaparante pentru spectatorul care va căuta, avid, noi bijuterii în cufărul dramaturgiei ruse.
Uneori, clasicii sunt consideraţi, pe nedrept, vechituri. Mulţi cititori îi resping, temându-se că nu le mai pot înţelege protagoniştii, care au trăit în alte secole, au iubit diferit 
şi s-au exprimat alegându-şi mai atent replicile, cam preţioase şi prea lungi pentru a deveni statusuri în reţelele de socializare. Adolescenţii care au putut lăsa prejudecăţile de-o parte, au încercat şi cărţile vintage şi le-au dat un mare Like clasicilor ruşi. Când au ajuns la piesele scrise de Cehov, şi-au dat seama că pot fi montate în orice decor, trăirile personajelor ajungând să învingă timpul. Chiar dacă mărimea scenei nu-ţi permite să desfăşori un fundal din Rusia secolului al XIX-lea, cu samovare şi măsuţe pentru servirea ceaiului, pe malul unui lac, tensiunile îşi păstrează intensitatea. Se poate vorbi despre sentimente cehoviene în orice spaţiu cultural şi în orice epocă.
Există un regizor pasionat de Cehov în fiecare dintre noi. De-a lungul inevitabilelor tensiuni care au marcat dezvoltarea noastră, am fost, pe rând, în pielea fiecărui personaj din piesele acestui dramaturg. Citind piesele, ajungi să te identifici, timp de câteva zeci de minute, cu unul dintre protagonişti. Lui Cehov i-a reuşit purificarea emoţională a spectatorului pus în faţa propriilor slăbiciuni, a umbrelor indezirabile social, dar necesare unui suflet greu încercat. În faţa lui Cehov, fiecare îşi recunoaşte vanităţile şi neputinţele, îşi destăinuie patimile şi dramele, iar talentatul artist rus, prin compasiunea lui şi prin talentul de a drena rănile unor vinovăţii nevrotice, îndelungate, l-ar inspira pe orice psihoterapeut care decide să calce într-o sală de repetiţii pentru a se lăsa inspirat.
Personajele din lumea lui Cehov se regăsesc în orice perioadă, sub alte costume. Există un Vanea în fiecare dintre cei care şi-au dorit să părăsească un spaţiu închis, sufocant, dar care nu mai au timp să-şi urmeze visurile, trăind mai mult din aspiraţiile altora. Pentru cei care vor să-şi ia lumea-n cap, dorind să evadeze dintr-un orăşel plictisitor, Unchiul Vanea şi Trei surori pot împărţi acelaş raft cu biografiile artiştilor din generaţia Woodstock. Scenele din Pescăruşul se repetă ori de câte ori, în afara scenei, vor exista scriitori care bat la uşile editorilor sau adolescenţi care vor dori să devină actori, în ciuda unor păreri sceptice şi pragmatice. Citind piesele scrise de Cehov îmi dau seama că nu mai există vechi şi nou în artă, ci doar oameni care nu au reuşit să-şi imagineze o punte între generaţii, pe care dramaturgii ruşi sau fanii de pe Facebook o folosesc pentru a trece dintr-o parte în alta.