Anul trecut, când a fost inclus pe lista pentru Premiul Man International Booker, John Le Carré a respins vehement nominalizarea, susținând că nu vânează nici un premiu. Reacția sa a stârnit vii polemici, dar scriitorul britanic avea dreptate: de ce să aștepți judecata unui juriu literar constipat, când mulțimile de cititori te aclamă și așteaptă noile tale romane cu nerăbdare? Mai ales că de-a lungul anilor a convins, chiar și criticii, că este demnul urmaș al lui Christopher Marlowe, Ben Johnson, Daniel Defoe, Graham Greene, John Dickson Carr, Somerset Maugham, Alec Waugh și Ted Allbeury.
Am primit Cârtița și Genul nostru de trădător, două romane de Le Carré, și i-am mai dat o șansă, după ce acum vreo câțiva ani am decis că nu-i de mine. Să citești Le Carré azi e ca și când ai purta piese dintr-o ținută vintage în club. Mulți vor ști că e ceva special la tine, dar nu-și vor da seama, alții vor recunoaște piesele vechi și te vor privi admirativ pentr
u că ai reușit să le combini atât de spectaculos. Le Carré scrie bine, elegant și precis – nu știu care îi era stilul la începuturi, însă am citit despre niște eșecuri de debut. Romanele sale rătăcite acum printr-o bibliotecă plină de cărți de self help și romance-uri la New York – bănuiesc că aceasta este lista obișnuită de lectură a tinerilor – sunt imediat remarcate.
Cârtița e deja parte a istoriei Le Carré, fiind încă unul dintre romanele al căror protagonist este versatul spion George Smiley. Un antierou prin definiție, Smiley este poate cel mai reușit personaj creat de Le Carré: pe cât e de priceput într-ale spionajului, pe atât este de nefericit în viața personală. Fiecare succes profesional înseamnă pentru el încă un pas spre solitudine, spre o bătrânețe populată de amintiri ale succesului ca spion și ale eșecului ca partener de viață al lui Anne, o femeie pentru care bărbații sunt doar accesorii pe care le schimbă frivol, chiar de mai multe ori pe sezon. De data aceasta Smiley trebuie să descopere printre colegii săi o cârtiță, un agent britanic vândut rușilor. Ancheta nu este ușoară, multe dintre piste se termină în fundături sordide, care scot la lumină mistere îngropate demult sau figuri forțate să dispară din structurile serviciilor secrete. În cele din urmă, copoiul Smiley dă de urma cârtiței – fostul său șef Bill Haydon, cel care i-a suflat ascensiunea profesională și nevasta (printre alții). „Haydon trădase. Ca amant, coleg, prieten, ca membru al acelei inestimabile elite (…); urmărise deschis un scop și atinsese în secret opusul acestuia“. Iar rețeta trădătorului nu e deloc nouă, cum bine zice la un moment dat un personaj: „Să trăiești pe seama minții subordonaților, o fi, poate că așa trebuie să fie un șef în ziua de azi“. Vă las, domnilor, să descoperiți nu doar strategiile lui Smiley, ci și bucăți savuroase din Londra, o analiză a politicii internaționale a celei de-a doua jumătăți a secolului trecut și o tehnică narativă de excepție.
Genul nostru de trădător este scrisă în alt registru. Cârtița e o lectură care te solicită mental, te pune să analizezi pistele alături de Smiley, iar aceasta îți prezintă filmul 
evenimentelor transformându-te într-un spectator care din când în când se înfioară, alteori se amuză, iar alteori cască, ușor plictisit. Niciunul dintre personajele acestui roman nu are forța lui Smiley, dar regăsim sclipiri ale geniului său în panseurile profesorului Perry Makepeace sau în planurile agentului Hector. Cuplul Perry și Gail (el profesor de literatură, ea avocat), aflat în vacanță în Antigua, este atras în mreje de un oligarh rus, gras, vulgar și nepriceput într-ale etichetei. Totul începe cu o nevinovată partidă de tenis între Perry și rusul Dima (care la tenis se pricepe, totuși), în prezența unui public straniu și suprarealist, format din familia îndoliată a miliardarului. Acțiunea crește în intensitate pe măsură ce Perry și Gail descoperă ce se ascunde în spatele imaginii omnipotente și hulpave a lui Dima: spălări de bani, terorism, mafia rusească, toate aperitive exotice susținute pe platoul anost al mariajul nefericit cu Tamara, o fostă infractoare care a devenit nevastă datorită loialității ei, asortate cu habotnicia ortodoxă (care înseamnă bolborosirea de rugăciuni și decorarea oricăror pereți liberi cu icoane ale sfinților ruși). Tamara îi amintește lui Gail de mătușa fostă curvă convertită la catolicism: „Fiecare dintre sfinții ei are o anumită misiune. Dacă-și pierde cheile, apelează la Sf. Anton. Dacă ia trenul, la Marcu. Dacă se îmbolnăvește vreo rudă, fuga la Sf. Francisc. Dacă e prea târziu, la Sf. Petru“.
Dima are doi gemeni cu Tamara – adolescenți care fac glume stupide, o fiică dintr-o relație extraconjugală – Natașa, o frumoasă tocilară ce rămâne însărcinată cu un instructor austriac de schi, și și-a asumat și educarea fetițelor cumnatului său, executat de mafioții ruși. Ce interese poate să aibă el de la un cuplu de britanici din clasa de mijloc? Vrea să vândă tot ce știe despre mașinăriile interlopilor ruși în schimbul siguranței sale și a familiei sale, mai ales că urmează să fie executat din ordinul Prințului, șeful mafiei. Iar perry și Gail sunt intermediarii afacerii și garanții fairplay-ului. Însă Perry află că totul se sprijină doar pe vorbe și distincții de specie: „- Va trebui să ne credeți pe cuvânt. – Cuvântul Serviciului vostru? – Deocamdată, da. – Nu ar trebui să fiți gentlemenii care mint pentru binele patriei lor? – Asta e valabil pentru diplomați. Noi nu suntem gentlemeni. – Deci mințiți ca să vă salvați pielea. – Ăștia sunt politicienii. Cu totul altă specie“.
Dacă Dima va reuși să își salveze pielea și familia, veți afla singuri din această carte care chiar seamănă cu un meci de tenis: are mișcări ușoare cu efecte surprinzătoare, schimbări de teren, scoruri strânse, răsturnări de situație…dar totul foarte curat, exact ca în sportul alb. Și dacă știți câte ceva despre biografia autorului, veți remarca faptul că acțiunea se mută pe rând în orașele care i-au fost dragi în tinerețe.