de Voicu Bugariu
Am scris cândva despre mediocritatea vitală a sefulturii. N-a fost o denigrare, ci doar constatarea unui fapt. Anume că un text ţinând de sefultură (varietate de literatură populară bazată pe reciclarea unor clişee) îşi pierde identitatea, dacă se apropie prea mult de condiţia literaturii autentice. Afirmaţia mea a stârnit agasarea unor sefişti notorii, poate şi fiindcă aceştia, în sinea lor, au recunoscut că am dreptate. Lucrurile sunt clare. Literatura cu motive şi modalităţi sefiste poate fi autentică, dar dacă rămâne doar la ilustrarea unor clişee, este sefultură.
Mediocritatea mai sus amintită, vitală pentru supravieţuirea mişcării sefiste, este indirect promovată prin susţinerea unei dogme, nevalidată logic, nu mai puţin seducătoare din acest motiv. Această dogmă susţine că există o literatură mainstream şi o literatură SF. Asumarea dogmei duce în mod automat la competenţă sefistă. Astfel, orice sefist, indiferent de anvergura sa intelectuală şi culturală, poate să spună: Asta este SF, asta nu este SF, este mainstream. Şi chiar o spune. În acest fel, orice nuanţare ţinând de critica literară nu mai are nici un rost.
Cele de mai sus mi-au fost sugerate de un amabil articol semnat de Michael Haulică în “Dilemateca”. Acolo, comentatorul SF (pe sine se socoteşte însă un scriitor şi nu un scriitor de SF) “bagă o strâmbă”, fără să vrea (sper). El spune că romanul subsemnatului, “Curtezana onestă şi astrologul” (2011) face parte din mainstream, nu este un sefeu, deşi a apărut într-o colecţie specializată şi este comentat într-o rubrică consacrată sefeurilor. Fără frică de paupertate intelectuală, el recurge astfel la dogma SF, cea mai modestă şi rezistentă (pre)judecată de critică literară cu putinţă.
Consecinţele practice sunt următoarele. Romanul cu pricina este surghiunit într-un no man’s land al tăcerii. Criticii literari nu vor citi cartea, fiindcă este comentată într-o rubrică destinată sefeurilor, de către un specialist în sefeuri. Sefiştii, cuprinşi de “oroare sacră”, nu se vor apropia de carte, fiindcă li se spune că face parte din indezirabilul mainstream. Când va fi vorba de o participare a romanului la jurizări ale unor premii, lucrurile se vor petrece într-un mod analog. Instanţele sefiste nu-l vor lua în considerare fiindcă a fost declarat mainstream. Instanţele literare nu-l vor lua în considerare fiindcă a apărut într-o colecţie de sefeuri şi, iată, este comentat de o persoană specializată în sefeuri.
Nu-mi rămâne decât să sper că cititorii români vor dori să se convingă singuri dacă romanul face parte din modesta sefultură sau este literatură în toată puterea cuvântului. Ei nu se vor poticni de folosirea, în roman, a unor motive şi modalităţi sefiste, vor decide dacă romanul îndeplineşte cerinţa fundamentală a literaturii autentice: referirea creditabilă, în sens estetic, la condiţia umană.
Cât priveşte apartenenţa romanului la categoria sefeurilor, pot spune că este la fel de reală precum a lui “Faust” de Goethe. Şi acolo un bătrân este ajutat de un venit din altă lume să intre în graţiile unei tinere fete.