Mai întîi un avertisment normal pentru iubitorii de Middlesex, unul dintre cele mai tari romane din ultimele decenii. Intriga matrimonială nu e de acelaşi nivel, pare mai mult un roman de relaxare, de respiraţie, după acea frescă ultracomplexă.
Se întâmplă în anii 80, viaţă de colegiu american. Modele deconstructiviste şi telquelliste au ajuns la o popularitate deja insuportabilă. Grămezi de studenţi îşi bat capul cu poststructuralişti. Derrida e un zeu. Eroina noastră, Madeleine, rătăceşte printre mode dar se agaţă ferm de romanul victorian. Şi romanul victorian se agaţă de ea, se infiltrează, îi împânzeşte conduita şi creierul. Şi aşa ajunge blocată într-o dragoste totală cu Leonard, un maniaco-depresiv cu acte în regulă. Dragoste, romantism, puţină dramă, suferinţă, neîmplinire. Şi încă un tip care o ia uşor pe căi mistice (dar doar uşor, mai academic aşa), Mitchell, care tot aşteaptă să o prindă pe Madeleine şi s-o scoată din dragostea ei nebună. Un triunghi clasic. Şi o tematică depresivo-amoroasă care nu se poate să nu te ducă cu gândul la alt roman apărut anul acesta, cu un alt maestru al depresiei, Jonatahan Franzen (Libertate).
Leonard e bolnav. Reuşeşte să intre în „normal” doar cu câteva grame de litiu pe zi. Litiul, un panaceu miraculos, folosit din secolul XIX pentru tot felul de tratamente, ba chiar prezent în reţeta celebrei băuturi 7up până prin anii 50. Litiul îi dă un gust metalic în gură. Madeleine abia suportă să-l sărute. Litiul îi încetineşte creierul, reacţiile. Iar Leonard îşi tot micşorează doza la intervale mari de timp, lucru care îl duce până la urmă la gesturi aproape-fatale. Litiul îl face un mediocru; micşorarea tratamentului îl face un tip cu mintea ageră, ultraseducător şi (auto)distructiv. Madeleine e sportiva, fata silitoare de la şcoala, fata mamii şi a tatei, burghezi înstăriţi. Şi marea iubitoare de romane. Madeleine ştie ce vrea până e dată peste cap de Leonard.
Leonard e expert în drojdie, lucrează la un laborator plin de savanţi candidaţi la Nobel. Şi îşi aplică observaţiile ştiinţifice asupra relaţiei, lăsînd-o la un moment dat pe Madeleine şi uşurată, dar şi nedumerită că realitatea nu-i ascultă inerţiile romaneşti.
– Dacă noi am fi celule de drojdie, ştii ce am face?
– Nu vreau să mai aud de drojdii!, spuse Madeleine. M-am săturat de drojdie.
– Dacă are de ales, starea ideală a unei celulede drojdie e să fie diploidă. Dar ştii ce se întâmplă când se găseşte într-un mediu fără substanţe nutritive?
– Nu mă interesează!
– Diploidele se rup din nou în haploide. Mici haploide singuratice. Pentru că în situaţiile de criză este mai uşor să supravieţuieşti ca o singură celulă.
Ironizarea modelor din teoria literară de care vorbeam la început este punctul forte al romanului. La fel observarea modelor hippie-religioase-mistice prin ochii lui Mitchell, tipul pretendent la mâna Madeleinei. Pentru că, în ciuda comicului de limbaj, problema este pusă extrem de serios. Nu doi bărbaţi care luptă pentru o femeie. Ci două tipuri de criză: criza psihică şi criza mistică luptând pentru cîştigarea unui oarecare echilibru. Nu o intrigă matrimonială, ci o intrigă maniaco-depresivă…